„Nu înțeleg de ce vrei să mă duci acolo”, îmi spunea bunica, în timp ce eu îi aranjam câteva haine într-un geamantan vechi de carton, păstrat din tinerețe. „Eu sunt bine aici, în grădina mea.” Încerca să pară nepăsătoare, dar în ochii ei se citea o curiozitate pe care n-o putea ascunde. La 80 de ani, nu ieșise niciodată din județul Argeș, nu văzuse altceva decât dealurile, câmpiile și ulițele satului ei.
Drumul până la Constanța i s-a părut un fel de aventură nesfârșită. Era ca un copil dus pentru prima dată în excursie. Stătea lipită de geamul mașinii, ridicând din când în când sprâncenele de uimire. „Uite, ce mari sunt ogoarele astea!”, exclama, apăsându-și nasul de sticlă. „La noi în sat nu-s așa întinse, Doamne, câte minuni sunt în lumea asta și eu n-am știut…”
Când am simțit în aer mirosul sărat al mării, bunica s-a agitat pe bancheta din spate. „Ce-i cu mirosul ăsta ciudat? Parcă nu-i nici de fân, nici de flori…” Încercam să-i explic ce înseamnă briza mării, dar pentru ea, crescută printre tei și fân cosit, erau doar vorbe goale. Niciun cuvânt nu putea înlocui experiența.
Am ajuns la o pensiune mică din Mamaia Nord. Proprietara, o femeie cu părul blond vopsit, a întrebat-o zâmbind: „Prima dată la mare?” Bunica a înroșit privirea și a dat din cap, parcă rușinată că împlinise opt decenii fără să fi văzut vreodată marea.
„Hai pe plajă, bunico”, i-am spus. Am scos din sacoșă sandalele de plastic cumpărate special pentru ea, i le-am pus în picioare și am luat-o de braț. Pașii îi erau nesiguri pe nisipul fin, dar când a auzit prima izbucnire de valuri, s-a oprit brusc.
„Dumnezeule mare…”, a șoptit, și ochii i s-au umplut de lacrimi. Întinderea aceea nesfârșită de albastru i se părea un miracol. M-am trezit și eu cu lacrimi în ochi, pentru că doar privind marea prin ochii ei am înțeles cât de obișnuiți devenim cu minunile, uitând să le mai vedem.
S-a așezat greu pe nisip, și-a strâns genunchii la piept, ca o copilă. A luat nisip în palmă și l-a lăsat să curgă printre degete. „E ca făina, dar mai fină… și apa asta unde se duce? Cum de nu se termină niciodată?” Întrebările ei simple aveau ceva profund, ceva ce nici eu, cu toată școala mea, nu puteam explica pe deplin.
Un băiețel trecea pe lângă noi alergând după o minge. Bunica l-a privit cu un zâmbet blând. „Și eu am alergat așa odată… dar prin iarba din livada tatii, nu pe nisipul ăsta care parcă e vrăjit.”
Am rămas ore întregi pe plajă. Ea întreba de toate: de ce e apa sărată, de unde vin valurile, de ce nu curge marea de pe margini „ca apa dintr-o găleată vărsată”. I-am răspuns cum am știut, dar de fapt ea nu căuta răspunsuri științifice. Se minuna de mister.
Spre seară, soarele cobora încet peste orizont și bunica a făcut un gest neașteptat. Și-a scos sandalele și a pășit în apă. Valurile mici i-au mângâiat gleznele și ea a râs cu poftă, ca o fată tânără. „E caldă! Eu credeam că e rece ca fântâna din curte!”
Am vrut s-o fotografiez. S-a întors spre mine cu chipul luminat de apus, părul alb desfăcut de vânt, și un râs pe care nu-l mai văzusem niciodată atât de curat. În acea poză s-a adunat toată bucuria reținută în optzeci de ani de viață simplă, izbucnind pentru prima oară pe malul mării.
Noaptea, în camera pensiunii, mi-a povestit cu ochii umezi: „Am visat de multe ori că zbor. Astăzi, pe nisip, privind marea, chiar am simțit că zbor.”
A doua zi am adunat scoici împreună. Ea le strângea cu grijă într-o pungă de plastic, ca pe niște comori. „Să am și eu acasă ceva din locul ăsta magic.” Știam că le va așeza apoi pe raftul din bucătărie, lângă borcanele cu murături, și că vor fi povestea ei de spus vecinilor pentru tot restul vieții.
La întoarcere, a fost tăcută. Privea pe fereastră, dar de data aceasta nu mai comenta nimic. Era prinsă în amintiri noi, ca într-un vis.
„Îți pare rău că am plecat de acasă?”, am întrebat-o.
„Nu”, mi-a răspuns încet. „Îmi pare rău doar că am așteptat optzeci de ani să văd ceva atât de frumos. Și mai rău îmi pare pentru oamenii care au marea lângă ei și nu se uită niciodată la ea cu adevărat.”
Înapoi în sat, și-a pus scoicile pe masă și le-a aranjat ca pe odoare prețioase. Vecinii au venit să asculte povestea, iar ea le-a vorbit cu entuziasm despre nisipul fin ca făina, despre valurile nesfârșite și apusul care colora cerul în toate nuanțele.
„Am învățat ceva la vârsta asta”, mi-a spus într-o seară, udându-și florile cu o găleată. „Nu e niciodată prea târziu să descoperi minuni. Dar prea mulți oameni trăiesc lângă ele și nu le văd.”
De atunci, în fiecare vară, bunica mă întreabă: „Când mergem iar la mare?” Nu pentru că i-ar lipsi satul, ci pentru că știe acum că viața are daruri pe care trebuie să le cauți.
Fotografia de pe țărm stă astăzi pe noptiera ei, lângă poza bunicului și lângă una cu mine copilă. Dar în cea de la mare, bunica zâmbește altfel: ca o femeie care a înțeles că viața are surprize chiar și la optzeci de ani, iar miracolele există cu adevărat — trebuie doar să le lași să te atingă.