Mă numesc Clara și am 78 de ani. Astăzi ar fi fost aniversarea a 50 de ani de la căsătoria mea cu Brian, soțul meu drag, care s-a stins acum câțiva ani. De fiecare dată pe 15 august, veneam aici, la restaurantul nostru preferat, ca să-i simt prezența. Știu, poate părea ciudat pentru unii. Dar pentru mine, această masă de la fereastră, acel miros de sos gătit lent și muzica discretă din fundal, toate îmi amintesc de el.
Am intrat în restaurant ținându-mi haina strâns pe umeri. Era aglomerat, lume multă, râsete, voci, clinchet de pahare. Emoțiile m-au copleșit de cum am pășit. Inima bătea mai tare decât de obicei. Poate din cauza vârstei. Poate din cauza lipsei lui Brian. M-am așezat la masa noastră obișnuită, cu vedere spre stradă. Scaunul din fața mea era gol — dar eu îl vedeam acolo. Mereu l-am văzut.
Am șoptit încet, ca un ritual: „La mulți ani, dragul meu.”
Am deschis meniul, deși știam ce aveam să comand. Brian spunea mereu: „Oferta zilei e făcută de sufletul bucătarului. Cum să refuzi sufletul?”
Chelnerița a venit rapid. O tânără cu ochi blânzi și o voce caldă. Am comandat oferta specială, iar ea mi-a zâmbit cu politețe și s-a retras. Când a revenit cu farfuria, am văzut imediat că era murdară. Am cerut, politicos, să mi-o schimbe. A plecat fără să comenteze, dar părea puțin iritată.
Apoi s-a întors. Cu o farfurie curată — dar cu o privire stranie.
S-a aplecat brusc spre mine și mi-a șoptit cu o voce gravă:
„Doamnă… vă rog… îngenuncheați. Acum.”
Am încremenit. Nu am înțeles. M-am uitat confuză la ea.
„Vă rog”, a insistat, tremurând. „E un bărbat cu o armă. Stați jos. În genunchi. Acum.”
Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraz. Cu o mișcare greoaie, am alunecat de pe scaun și m-am așezat pe genunchi. Lumea în jurul meu devenise surdă. Vedeam totul cu încetinitorul.
Chelnerița — care se numea Emily, aveam să aflu mai târziu — s-a lăsat și ea în jos lângă mine, șoptind: „Nu vă speriați. Rămâneți calmă. Nu vreau să vă rănească. Omul de la intrare a spus că trage dacă cineva se mișcă brusc.”
Ochii mi s-au dus în direcția ei. Un bărbat stătea lipit de ușă, cu mâna în buzunar, privirea pierdută și agitată. Am simțit frica în stomac, în piept, în gât.
Apoi, un zgomot puternic din bucătărie. Tigăi, oale, strigăte. Bărbatul s-a întors brusc spre zgomot. În acel moment, Emily m-a prins de mână.
„Acum. Veniți după mine.”
Ne-am târât pe podea, încet, cât de silențios am putut. Podeaua era rece și dură, dar mâna ei era fermă. Încrederea mea în ea era absolută. Ne-am ascuns într-o cămăruță de depozit, cu ușa trasă după noi.
Am rămas acolo în tăcere, cu inima bubuindu-mi în urechi. Emily mi-a ținut ușor mâna pe umăr.
„Mă numesc Emily”, mi-a spus. „Fratele meu e polițist. M-a învățat ce să fac dacă… se întâmplă așa ceva.”
Am clătinat din cap, copleșită. Nici nu știam dacă să plâng de teamă sau de recunoștință.
Și atunci, Emily a scos din buzunarul șorțului o cutie mică din lemn, sculptată.
„Aproape uitam… Managerul mi-a dat asta înainte să înceapă tura. A spus că v-a fost lăsată aici, de cineva special. Trebuia să o primiți azi.”
Am deschis cutia cu mâini tremurânde. Înăuntru, o scrisoare cu scrisul cunoscut al lui Brian și două coji de nucă.
„Draga mea Clara,
Astăzi ar fi trebuit să sărbătorim 50 de ani de căsătorie. Nu sunt cu tine în trup, dar sunt în tot ce te înconjoară…”
Am plâns în liniște, în timp ce citeam, rând după rând. Erau cuvintele lui Brian. Plănuise să-mi lase acea cutie înainte de a muri. Cojile de nucă erau de la prima noastră întâlnire. Îi dădusem una în glumă și o păstrase toată viața.
Emily stătea lângă mine, cu ochii umezi.
„Te iubea enorm. Se simte în fiecare cuvânt”, mi-a spus.
Ușa depozitului s-a deschis brusc. „Poliția! E cineva aici?”
Emily a răspuns, iar ușa s-a deschis complet. Ofițerii au intrat și ne-au dus afară. Bărbatul fusese arestat. Totul se terminase.
Un ofițer mi-a spus: „Emily a fost eroică. Dacă nu ar fi reacționat cum a făcut-o, situația putea fi tragică.”
Am privit-o pe Emily. Era tânără, tremura puțin, dar își păstra zâmbetul.
„Mulțumesc”, i-am spus. „Nu doar că mi-ai salvat viața, dar mi-ai readus și o parte din Brian înapoi.”
A zâmbit cald. „A fost o onoare.”
În seara aceea, când m-am întors acasă, am pus cutia lângă poza lui Brian. Lângă lumânarea aprinsă.
Și am înțeles un lucru: viața e fragilă, da. Dar și plină de daruri. Uneori, salvarea vine de la o chelneriță cu suflet mare. Alteori, dintr-o scrisoare scrisă cu dragoste adevărată.
Și uneori… din două coji de nucă păstrate o viață întreagă.