Când mama mea vitregă a distrus setul de cristal lăsat moștenire de mama mea decedată, la doar câteva zile înainte de nunta mea, am simțit că sufletul mi s-a sfărâmat odată cu el. Dar ceea ce nu știa Sandra era că adevăratul plan era al meu. Iar ea căzuse drept în capcană.
Mă numesc Jennifer. Am 25 de ani. Pe mama mea, Alice, am pierdut-o la 16 ani, dar niciodată nu am simțit că a plecat cu totul. Amintirea ei trăiește în gesturi, în mirosul de lavandă, în vocea blândă din vis și, mai ales, într-un set de cristal pe care îl lustruia duminica și pe care mi l-a lăsat cu sfințenie.
„Pentru momente speciale, Jenny. Promite-mi”, îmi spunea.
Și acel moment special a venit — logodna mea cu Michael. Doar că odată cu bucuria, a apărut și umbra… Sandra.
Sandra, mama vitregă, se căsătorise cu tata când eu aveam 21 de ani. A încercat mereu să mă „rescrie”. Avea o ură tăcută pentru orice lucru care încă îmi păstra mama aproape. Iar acel set de cristal o deranja cel mai mult.
La început, o luam ca pe niște comentarii acide. Dar apoi a devenit personal.
— „O să porți rochia mea de mireasă”, mi-a spus într-o dimineață, cu tonul unei regine care dictează o lege.
— „Mi-am luat deja rochia, Sandra.”
— „Vom vedea.”
Și am văzut. Două săptămâni mai târziu, m-am întors acasă și am găsit sufrageria acoperită cu cioburi. Cristalele. Cele sfinte pentru mine. Făcute țăndări. Fără regrete. Fără scuze. Doar zâmbetul ei autosuficient.
— „Ce păcat! Le-am spart din greșeală…” a spus fals.
— „Se mai întâmplă, nu?” a adăugat.
Nu. Nu se întâmplă. Nu când știi ce înseamnă acele lucruri pentru cineva.
M-am închis în cameră și am plâns. Apoi am sunat-o pe mătușa Marlene — sora mamei. Și acolo am aflat adevărul.
— „Jenny, cristalele sunt în siguranță. Le-am schimbat acum o săptămână.”
— „Cum adică?”
— „Am auzit-o pe Sandra vorbind la telefon. Spunea că vrea să scape de ele. Am venit, am scos cristalele adevărate, am pus unele ieftine în loc și am montat o cameră ascunsă. Avem totul pe filmare.”
Nici nu puteam respira. Am rămas tăcută, cu ochii plini de lacrimi. Nu de durere, ci de recunoștință. Și, da, de dorința de a face dreptate.
Ziua nunții a sosit. Totul era perfect: florile, muzica, oamenii dragi. Sandra strălucea în rochia ei scumpă, prefăcându-se că face parte din tot acest tablou al fericirii mele.
Dar planul meu era abia la început.
Am luat microfonul.
— „Vă mulțumim tuturor că sunteți aici. Vreau să dedic acest moment unei persoane care m-a învățat ce înseamnă iubirea pură — mamei mele, Alice.”
Lumina s-a stins. Pe ecranul din spatele meu a apărut o poză veche. Eu, copil, cu mama, lustruind paharele de cristal. Apoi… filmarea.
Vocea Sandrei:
— „E timpul să scăpăm de amintirile prețioase ale lui Alice.”
Urmată de imaginea ei, distrugând fiecare pahar cu calm și răutate. Sunetele erau clare. Râsul ei… și mai clar.
Publicul a amuțit. Sandra era albă la față. Nimeni nu mai râdea.
— „Din fericire”, am spus eu liniștită, „acela era un set fals. Cristalele adevărate sunt aici.”
Și atunci, mătușa Marlene a apărut cu tava de argint. Cristalele mamei sclipind sub lumina reflectoarelor. Sala a izbucnit în aplauze.
Tata s-a ridicat. A mers încet spre Sandra.
— „Fă-ți bagajele. Ești terminată.”
N-a mai zis nimic. A plecat cu capul plecat. Oamenii au șoptit în urma ei. Și ușile s-au închis în spatele rușinii ei.
Seara s-a încheiat cu un toast. Cu cristalele mamei. Cu lacrimi în ochii tatei.
— „Mama ta ar fi mândră”, mi-a spus el.
Iar eu am știut atunci că am onorat-o exact cum merita. Cu tărie. Cu respect. Cu lumină.
Și că uneori, cea care pare să distrugă tot… nu face decât să-și semneze căderea.