Făceam bagajele în liniște, în mijlocul unei sufragerii pline de cutii și speranțe. Împachetam ultimii ani din viața mea — amintiri dureroase, vise pierdute, și o inimă care învățase, cu greu, să bată din nou. Îmi luasem adio de la trecut și eram gata să încep o viață nouă, cu Eric. Un bărbat calm, echilibrat, care mă făcea să simt că sunt din nou întreagă.
Dar viața are un mod ciudat de a da peste cap chiar și cele mai bine gândite planuri.
O bătaie puternică în ușă a tăiat aerul din cameră ca un cuțit. Nu așteptam pe nimeni. M-am apropiat cu inima bătând haotic. Am deschis ușa și am simțit cum tot ce clădisem până atunci se zdruncină.
În prag stătea Tom.
Fostul meu soț. Omul care mă abandonase fără nicio explicație, care plecase cu o altă femeie și îmi lăsase în piept un gol imposibil de umplut. Arăta diferit. Îmbătrânit. Obosit. O versiune estompată a bărbatului pe care l-am iubit cândva.
— Linda… pot să intru?
Ezitarea mea a durat o veșnicie. Apoi m-am dat la o parte. Nu știu de ce. Poate din curiozitate, poate dintr-un impuls prostesc, sau poate pentru că o parte din mine nu închisese cu adevărat acel capitol.
Tom a intrat și s-a uitat în jur, ca și cum ar fi căutat ceva pierdut. Privirea i-a căzut pe cutiile împrăștiate.
— Te muți?
— Da, mă mut cu Eric.
A tresărit când a auzit numele. O secundă de durere i s-a citit pe chip, dar a mascat-o cu un zâmbet stângaci.
— Mă bucur pentru tine.
Am așteptat. Vocea mea a fost rece, tăioasă:
— Ce vrei, Tom?
A inspirat adânc. Părea că se luptă cu propriile cuvinte.
— Am nevoie de ajutorul tău, Linda. Nu aș fi venit dacă nu ar fi fost important.
Am tăcut.
— Femeia pentru care te-am părăsit… a murit. Acum două săptămâni. Și… am o fetiță. Ava. Are patru ani. Și e tot ce am. Dar nu mă descurc. Am încercat. Nu pot. Și nu știu pe cine altcineva să chem. Te-am rănit, știu. Dar tu ai o inimă pe care n-am meritat-o niciodată.
Am rămas fără aer. Un amestec de revoltă și milă se lupta în mine.
— De ce eu, Tom?
— Pentru că tu ai fi o mamă extraordinară pentru ea. Și pentru că încă ești cea mai bună persoană pe care o cunosc.
A urmat o tăcere lungă. Apoi, i-am spus doar atât:
— Nu știu. Trebuie să mă gândesc.
—
Ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, într-o cafenea liniștită. Când au intrat, privirea mi-a fugit imediat spre ea. Ava. Un copil timid, cu ochi imenși, curioși, care s-a agățat de mâna lui Tom.
— Ea este Ava.
— Bună, Ava. Ce rochiță frumoasă ai!
Mi-a zâmbit slab, cu acea timiditate dulce care te face să simți ceva în stomac.
Am ascultat cum Tom povestea despre nopți nedormite, despre disperare, despre frica de a greși. Dar în tot timpul acela, privirea mea era la Ava. Iar inima mea bătea tot mai tare.
Când Tom a pus-o în brațele mele, ceva în mine s-a declanșat. O căldură. O conexiune. O nevoie veche, pe care o ascunsesem sub un munte de resemnare.
— Tom… am nevoie de timp.
—
Zilele următoare le-am petrecut cu Ava. Ne jucam, găteam, coloram. Zâmbea tot mai des. Iar eu începeam să uit pentru cine venisem în acel loc. Eric era acolo, în telefonul meu, în mesajele pe care le amânam. Iar Tom era mereu atent, mereu atent să nu spună prea mult, dar să mă țină aproape.
Până într-o zi.
Desenam cu Ava când m-a întrebat:
— Linda… o să fii mămica mea?
Am înghețat.
— Nu știu încă, draga mea. Dar îmi place să fiu cu tine.
A zâmbit. Iar eu am simțit cum totul în mine se frânge.
În acea seară, Tom a ieșit din casă. Iar liniștea a devenit apăsătoare. Un gând nu-mi dădea pace.
De ce eu? De ce atâta grabă?
Am intrat în biroul lui. Un sertar era întredeschis. Documente. O moștenire. Clauze clare: Tom putea accesa fondurile pentru Ava doar dacă avea o parteneră legală.
Inima mi s-a prăbușit.
Când s-a întors, documentele îl așteptau.
— Ai de gând să-mi spui vreodată?
A încercat să mintă. Dar ochii lui îl trădau. Nu era despre Ava. Era despre bani.
— M-ai folosit, Tom. Ai îndrăznit să folosești dragostea mea de odinioară… și un copil nevinovat.
Am ieșit din casă cu lacrimile în ochi. Am format numărul lui Eric.
Mesagerie vocală.
— Eric, te rog… sună-mă. Am greșit. Dar te rog, lasă-mă să-ți explic.
—
În taxi, în ploaie, cu sufletul sfâșiat, l-am zărit. Eric. Stătea în fața blocului, ud până la piele, cu un buchet de trandafiri albi.
Trandafirii mei preferați.
Am coborât și am fugit spre el.
Nu m-a întrebat nimic.
Doar m-a strâns tare, ca și cum nu mă lăsa să mai plec vreodată.
—
Și așa am învățat că unele răniri pot reveni mascat, dar adevărul… iese întotdeauna la lumină. Iar iubirea reală? Ea nu cere dovezi. Nu pune condiții. Doar rămâne.