Ana își petrecea dimineața într-un colț liniștit al sufrageriei, privind în gol, cu ochii umezi. Ceilalți plecaseră deja, discuțiile despre nunta Clarei se stinseseră, dar ecoul lor o bântuia. Spusese, printre suspine, că nu va merge la nuntă, chiar dacă și-ar fi dorit enorm. Și acum regreta.
— Nu mi-am închipuit niciodată că o să ajungem aici… murmura ea, în timp ce mâinile-i tremurau în poală.
Ana rămăsese văduvă la 75 de ani, după o viață de iubire alături de Eduard. După moartea lui, sănătatea ei a început să se clatine. S-a mutat în București, la fiul ei, Teodor, și soția acestuia, Lia. La început, totul părea să meargă bine — erau atenți, grijulii. Dar odată cu diagnosticul de demență, lucrurile s-au schimbat.
Seară de seară, Ana auzea prin pereți cum fiul și nora discutau despre aziluri, cheltuieli medicale și cât de greu ar fi dacă starea ei s-ar înrăutăți. Și-a înghițit tăcută lacrimile. Încă mai spera la un strop de dragoste, mai ales din partea nepoatei ei.
Clara fusese raza ei de soare. În copilărie, fetița petrecea vacanțele la Ana, se jucau, coceau prăjituri și râdeau. Iar când Eduard s-a stins, Ana și-a dorit doar să trăiască destul cât să o vadă pe Clara mireasă. Pentru acel moment, își păstrase economiile. Le adunase ani întregi, refuzând să le atingă.
Vestea că nepoata urma să se căsătorească a fost pentru Ana o bucurie de nedescris. S-a dus imediat la Teodor și Lia și le-a oferit toți banii strânși — 25.000 de lei — pentru nuntă.
— E o sumă mare, mamă… a încercat Teodor s-o refuze, rușinat.
— Ce să fac cu ei la vârsta mea? a răspuns Ana cu o voce fragilă. Singurul meu vis e s-o văd mireasă…
Lia a fost încântată. I-a sclipit privirea când a auzit de bani.
— Are dreptate. E un gest minunat, doamnă Ana. Și foarte generos.
Teodor a oftat și a acceptat, în cele din urmă, rugămintea mamei lui.
Dar entuziasmul Anei n-a fost împărtășit de Clara. Tânăra avea alte planuri.
— Nu, nu, nu! N-o vreau la nuntă! a strigat ea într-o seară. Nu suport gândul ca bunica să apară acolo, bolnavă cum e. N-o las să-mi strice ziua!
— A plătit pentru nuntă, Clara… a încercat Lia să o tempereze.
— Și? Asta înseamnă că trebuie s-o și invit? Demența ei se agravează! Dacă face vreo scenă? Jur că, dacă vine, anulez tot!
— E bunica ta! a ridicat vocea Teodor. Ai pic de rușine?
— E nunta mea! Și nu vine! O tai de pe listă chiar acum!
Ana, deși n-a auzit direct discuția, a simțit cum ceva se schimbă. Iar adevărul avea să o dărâme complet: Clara nu voia s-o invite. Inima i s-a frânt, la propriu. Starea i s-a agravat. La consultația medicală următoare, medicul a avertizat că sănătatea ei se va înrăutăți dacă nu primește îngrijire corespunzătoare.
Când Lia și Clara au aflat, au insistat: Ana trebuia dusă la un azil. Lia a spus pe șleau:
— N-avem timp să ne ocupăm de ea, mai ales cu nunta care bate la ușă. Nu-mi sacrific ziua fiicei mele.
Teodor a încercat să se opună, dar Ana l-a oprit.
— Lasă, dragul meu. N-are rost să-i încurc. Mai bine plec. Simt că nu mai sunt dorită aici…
În dimineața plecării, Ana stătea cu bagajul la ușă, privind spre casa care ar fi trebuit să-i fie „acasă”. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Și-ar fi dorit doar să o vadă pe Clara în rochia de mireasă.
Ajunsă la azil, a încercat să-și revină. Dar în ziua nunții, nu a mai rezistat. A rugat-o pe asistenta Lili să-l sune pe Teodor.
— Te rog, dă-mi adresa. Nu vreau să intru, nici să mă vadă. Vreau doar s-o privesc o clipă… și mă întorc.
— Dacă asta îți dorești, mamă, n-am să te opresc… a spus el, cu o voce grea.
Ana s-a pregătit cu grijă: o rochie pastelată, o beretă elegantă. A luat un taxi și a mers la locație. Dar când a ajuns, un strigăt dintr-o cameră apropiată a oprit-o.
— Cum poți să-mi faci asta?! țipa Clara. Cum să anulezi nunta?!
— Pentru că nu pot să fiu alături de o femeie care nu are respect pentru propria ei bunică! a răspuns ferm logodnicul ei, Radu.
— Nu înțelegi! Nu voiam o povară la nuntă! Ce legătură are?!
— Clara, toți vom îmbătrâni. Așa vrei să fii tratată și tu într-o zi? Ce zici de părinții mei? Vor ajunge și ei la 70 de ani…
— Of, nu mai dramatiza! Mergem și ne căsătorim, vorbim după!
— Nu. Nu așa. Nunta e anulată. La revedere!
Ana nu mai rezistase. A intrat în cameră.
— Te rog, nu face asta… Clara ține la tine.
Clara s-a întors șocată:
— Bunico?! Ce cauți aici?!
— Am vrut doar să te văd. Nu am venit să stric nimic.
Radu s-a uitat la Ana cu respect, dar a fost hotărât:
— Îmi pare rău, doamnă Ana. Am toată stima pentru dumneavoastră, dar nu pot merge mai departe cu nunta.
Și a plecat.
Clara a izbucnit în plâns.
— Ești mulțumită acum? Ne-ai distrus nunta! Era tot ce aveam!
— Nu asta am vrut… a încercat Ana s-o aline.
Dar Clara, furioasă, a alungat-o din cameră.
Ana a pășit încet înapoi în sala de evenimente. Invitații plecau dezamăgiți. Lia și Teodor se certau pe hol. Liniștea aceea dureroasă s-a așezat peste tot.
Atunci Ana a făcut un gest neașteptat.
A sunat-o pe Lili și i-a cerut să aducă la sală toți bătrânii din azil.
— Măcar să nu se irosească toată mâncarea și muzica. Dacă tot am plătit, hai să petrecem!
Când bătrânii au sosit, sala s-a umplut de râsete și dans. Ana se plimba printre ei cu un pahar de vin în mână, zâmbind larg.
— Am plătit pentru asta. Merit să mă bucur. Viața e prea scurtă să ne rugăm de alții să ne iubească…
Lia și Clara au rămas în prag, privind încruntate scena. Dar Ana nu le-a mai dat nicio atenție.
Pentru prima dată, după mult timp, era liberă.
Ce învățăm din povestea Anei?
Nu poți controla cum te tratează ceilalți, dar poți alege cum răspunzi.
Ana a fost exclusă, dar nu s-a plâns. Și-a luat inima în dinți, s-a dus să-și vadă nepoata, și a acceptat cu demnitate tot ce a urmat.
Și-a transformat durerea într-o sărbătoare. Pentru că, uneori, karma își face treaba fără să ridici un deget.