Gheorghe Munteanu stă pe terasa casei lui albe, cu două etaje, și simte un gol pe care nu l-a prevăzut niciodată. Visează de ani întregi la acest moment. Dar acum că e aici, în locul pentru care a muncit două decenii, înțelege cu durere că a construit o casă — dar nu un „acasă”.
Totul a început în 2003, într-un apartament modest, când soția lui, Maria, era însărcinată cu al doilea copil, iar salariul de la fabrica de textile nu mai acoperea nici măcar nevoile de bază. Gheorghe lucra atunci într-un atelier local, dar banii nu ajungeau. Așa că, într-o seară rece de februarie, i-a spus simplu:
— Plec în Germania câțiva ani. Strângem bani, ridicăm o casă, și apoi totul va fi bine.
Maria a plâns. Dar a înțeles. În sărăcie, rareori ai de ales.
În primul an, Gheorghe a trimis acasă aproape tot ce câștiga. Împărțea o cameră mică cu alți șase muncitori, mânca ieftin și suna seara de seară acasă, ascultând glasul Mariei și veștile despre Andrei și despre fetița care urma să vină pe lume. Avea mereu în minte un singur vis: casa lor. O casă cu două etaje, cu ferestre largi și camere luminoase, o curte unde copiii să alerge, o viață ca în reclamele pe care le vedea la televizor.
Pe măsură ce anii treceau, lucrurile se schimbau. În al treilea an, Maria a început să se simtă copleșită. Era mamă și tată deopotrivă. Își crescuse copiii singură, purtând pe umeri responsabilități care nu-i reveneau de una singură.
— Gheorghe vine de Crăciun două săptămâni pe an și crede că e de ajuns, le spunea ea vecinelor.
Copiii începuseră să se îndepărteze. Andrei îl numea „bărbatul cu cadouri”, iar Ioana se uita ciudat la telefon când îl auzea.
Dar Gheorghe continua. Munca era grea, dar visul îl ținea în picioare. Fiecare zi pe șantier era o cărămidă în plus în viitoarea lor viață. Desenase casa de zeci de ori, schițase până și modelul balustradei, știind exact cum va arăta fiecare colț.
Viața în două țări l-a rupt în bucăți: trăia pentru bani într-o lume străină și iubea o familie într-o lume din ce în ce mai îndepărtată.
În al șaptelea an, Maria a fost directă:
— Copiii au nevoie de tată, Gheorghe. Ioana e adolescentă. Andrei devine agresiv. Îți spun deschis: nu mai pot singură.
— Dar mai e puțin până termin casa, a încercat el.
— O casă nu poate ține loc de om.
Dar Gheorghe nu s-a oprit. Casa devenise obsesia lui. Singura lui ancoră. Se agăța de ideea că, odată terminată, totul se va așeza. În weekenduri zbura în țară să supravegheze șantierul. Cunoștea fiecare meșter după nume. Fusese unul dintre ei și știa că fără el, nimic nu ieșea cum visase.
În al zecelea an, n-a mai fost primit acasă de Crăciun. Un vecin i-a spus sec, la telefon:
— Maria are pe altcineva.
A urmat o cădere. Trei zile de băutură și apoi, din nou, șantier. Acum nu mai construia doar pentru familie. Ci pentru el. Era tot ce-i mai rămăsese din acel vis.
— Dar pentru cine mai faci casa asta? l-au întrebat colegii.
Nu știa ce să răspundă. Poate pentru amintirea unei familii care nu mai era.
În al cincisprezecelea an, Ioana s-a căsătorit. Gheorghe a venit la nuntă. Era un străin între rude. Nepoțica lui l-a întrebat:
— Cine e domnul acela?
— Bunicul meu, a răspuns fetița, stânjenită.
L-a durut. Dar și-a mușcat buza și a zâmbit.
— Casa e aproape gata, i-a spus Mariei, în timpul petrecerii. Încă doi ani și mă întorc de tot.
— Pentru cine, Gheorghe? l-a întrebat ea, fără să-l privească.
Douăzeci de ani au trecut. Casa e exact cum o visase: două etaje, șase camere, două băi, living generos, mobilier nou, electrocasnice moderne. O bijuterie. Vecinii o privesc cu admirație. El le oferă cafea și zâmbește politicos.
Dar când rămâne singur, liniștea devine apăsătoare. Fiecare cameră e pustie. Masa e pentru șase persoane, dar are o singură cană de cafea. Televizorul merge pe fundal, dar nimeni nu râde. Nimeni nu vorbește.
A sunat-o pe Maria într-o seară:
— Am terminat casa.
— Mă bucur pentru tine, Gheorghe. Sper să te bucuri de ea, i-a spus ea, calm, de parcă vorbea cu un cunoscut.
Atunci a înțeles. Casa nu mai era pentru el. Nu pentru cel care e acum. Ci pentru omul care plecase din România acum douăzeci de ani — un bărbat tânăr, cu visuri mari, cu o familie care îl iubea. Acela nu mai exista.
Astăzi, la 58 de ani, Gheorghe locuiește singur în casa pe care a visat-o douăzeci de ani. Andrei trăiește în Anglia și vine rar. Ioana e ocupată cu viața ei. Maria e căsătorită cu un alt bărbat — un om simplu, dar prezent, care le-a fost tată copiilor când Gheorghe era doar o voce la telefon.
Casa e frumoasă. Dar e rece.
Și atunci, când stă pe terasă și aude de peste gard cum vecinii râd la cină, cum copiii se aleargă prin curte, cum o femeie își strigă bărbatul cu glas cald, Gheorghe închide ochii și se întreabă:
Poți avea o casă perfectă. Dar dacă n-ai cui să-i deschizi ușa, ce ai, de fapt?