„Ea a fost cea care a coordonat evacuarea. Cu sânge rece. În haosul ăla, Laya a ținut linia radio deschisă, a trasat ruta de extragere și a ignorat ordinul de a rămâne la bază. A venit după noi. A chemat un transport neautorizat și a riscat cariera ei pentru a salva niște străini. Pe mine.”
Un murmur a trecut prin sală. Mama încă ținea paharul ridicat, dar mâna îi tremura. Marissa era palidă, buzele ei conturate perfect rămase întredeschise de uimire.
„Și ghiciți ce?” continuă Landon, cu vocea tremurândă, dar fermă. „Fără Laya, n-aș fi fost astăzi aici. Nu doar la această nuntă, ci… în viață.”
M-a privit din nou, ochii lui încă umezi, dar mândri.
„Când m-am întors acasă, tot ce voiam era să o găsesc. N-am știut cum o cheamă, n-am știut cum arată fără cască și vestă. Dar am ținut minte vocea ei. Calmă, precisă. Curajoasă.”
Apoi s-a întors către toți invitații.
„Așa că, da. E paznică. E protector. E eroină. Și, dacă mai contează, e și… femeia pe care o iubesc.”
În acel moment, timpul s-a oprit. Nu a fost doar șoc. A fost o revelație. Toți cei care râseseră, care mă priviseră de sus, acum mă priveau altfel. Nu cu milă. Cu rușine. Cu regret.
Marissa a căzut jos. Faintat. Cineva a strigat pentru ajutor, dar nimeni n-a părăsit locul. Mama a rămas pe loc, fără cuvinte. Tatăl meu, în schimb, s-a ridicat și a aplaudat. A fost primul. Apoi, rând pe rând, toți ceilalți au făcut același lucru.
Lacrimi mi-au umplut ochii, dar nu de durere. Ci de recunoaștere. Pentru prima dată, eram văzută. Adevărat. Nu pentru cine își imaginau ei că sunt. Ci pentru cine sunt cu adevărat.
Iar în acel moment, mi-am dat seama: nu aveam nevoie să fiu acceptată de familia mea. Aveam propria mea familie acum. Una care știa adevărul.
Și adevărul… e tot ce contează.