„Tată, ce rost mai are să stau în bănci? Vin cu tine pe șantier și fac bani adevărați.”
Radu avea 16 ani și vorbea cu o siguranță care m-a lovit direct în inimă. Îmi scoteam bocancii prăfuiți în pragul casei când mi-a aruncat fraza asta, crezând că spune ceva înțelept.
L-am privit o vreme fără să zic nimic. Apoi am răspuns scurt, dar ferm:
— Bine. Dar cu o condiție. O săptămână întreagă vii cu mine la muncă. Dacă după aia tot vrei să te lași, nu mai zic nimic.
A doua zi, la ora cinci dimineața, era îmbrăcat și gata de plecare. Părea mândru că „începe viața de bărbat”. Dar la ora șase și jumătate, când a văzut prima grămadă de cărămizi, entuziasmul s-a cam topit.
— Toate astea? a întrebat, uitându-se neîncrezător la paleții uriași.
— Toate. Și urmează alți zece camioane.
La prânz, palmele lui erau roșii, pline de bășici. Tricoul ud i se lipise de spate, iar chipul îi era ars de soare și de efort. Bărbații din jur munceau în tăcere, cu fețele împietrite.
— Cum reușiți să rezistați? l-a întrebat pe Grigore, un coleg vechi de-al meu.
— Te obișnuiești, a răspuns omul, calm. Dar nu-i asta problema. Corpul se adaptează. Mintea… aia se tocește. Și de-aia îi tot spun băiatului meu să învețe.
După-amiaza a fost nevoit să amestece mortar. N-a nimerit nicio proporție. Ori prea moale, ori beton.
— La școală ai fi învățat chimia din spatele amestecului. Aici greșeala înseamnă timp, bani, nervi.
A doua zi, nu putea ține lingura în mână.
— Tată, nu pot să mă îmbrac, mi se încordează toate.
I-am dat o pereche de mănuși.
— Azi muți zece tone de nisip.
Până la ora două, vomita în spatele unui container. Ochii îi erau roșii, vocea stinsă.
— Vreau să merg acasă.
— Ziua de muncă se termină la șase. Așa-i pentru toți.
Ziua a treia nici n-a mai sunat alarma. Dormea învelit până peste cap, cu palmele bandajate.
M-am așezat lângă el. I-am arătat mâinile mele: crăpate, bătătorite, cu urme care nu mai dispar.
— Astea sunt mâinile unui om fără școală. Treizeci de ani le-am pus la muncă. Zi de zi. Pentru ca tu să nu ajungi ca mine.
— Dar tu ești mândru de tine, nu?
— Sunt mândru că te-am ținut la școală. Munca fizică e onorabilă, dar mintea deschide uși pe care mâinile nu le pot forța.
A patra zi, Radu a plecat singur la liceu. Nu a mai zis niciodată că vrea să renunțe. În fiecare seară îl găseam cu caietele întinse pe birou. Când spunea că e greu, îi arătam mâinile mele și nu mai zicea nimic.
Generația mea a muncit cu spatele rupt ca să le ofere copiilor șansa de a alege. Azi, dacă n-ai diplomă, n-ai opțiuni. Doar efort și tăcere.
Radu e acum student în anul trei la Politehnică, specializarea Construcții. Când vine pe șantier, vine cu planuri în mână, discută cu inginerii, mă întreabă detalii tehnice. Și eu… eu sunt mândru că lucrez sub coordonarea lui.
— Tată, mi-a spus într-o zi, îți mulțumesc că m-ai lăsat să văd cu ochii mei. Mi-ai dat alegerea.
Pentru că asta e lecția pe care am vrut să i-o dau:
Mintea educată alege. Mintea needucată se supune.