Au trecut 13 ani de când nu am mai văzut-o pe Alexandra, fiica mea. Trei ani avea când a plecat. Sau, mai bine spus, când a fost luată de lângă mine.
A fost o seară caldă de vară când Carol, fosta mea soție, m-a așteptat la masa din bucătărie și mi-a spus pe un ton rece că pleacă. Pleacă cu Richard — șeful meu — și o ia cu ea pe Alexandra.
„Ea merită o viață mai bună,” mi-a zis.
Am muncit din greu toată viața. Lucram în construcții, mă trezeam cu noaptea-n cap și ajungeam acasă pe întuneric. N-am fost bogat, dar le-am oferit tot ce-am putut: o casă curată, mâncare, siguranță. N-a fost suficient pentru Carol. Ea voia mai mult — lux, petreceri, aparențe.
N-am putut opri nimic. Carol m-a părăsit și, încet-încet, și Alexandra s-a îndepărtat. Scrisorile mele au rămas fără răspuns. Telefonul — mut.
Anii au trecut. Mi-am pierdut casa, sănătatea, locul de muncă. Richard și Carol s-au mutat din stat. Eu am început de la zero. La cincizeci de ani, trăiam singur, cu o mică firmă de construcții și o inimă golită de sens.
Până ieri.
În căsuța poștală am găsit un plic, scris cu litere tremurate:
„Pentru bunicul Steve.”
Am înlemnit. Am simțit cum îmi scapă respirația. Am intrat în casă și, cu mâinile tremurând, am deschis scrisoarea.
„Bunicule, mă numesc Adam. Am 6 ani. Din păcate, ești singura familie care mi-a mai rămas…”
Mi-a luat câteva minute să termin rândurile scrise copilărește, dar fiecare cuvânt a fost ca o explozie. Adam era fiul Alexandrei. Locuia într-un centru de plasament din St. Louis. Și voia să mă găsească.
Am rezervat un zbor pe loc. Nu-mi păsa cât costă. Nu aveam întrebări, aveam doar o urgență în suflet: trebuia să ajung la el.
A doua zi, am ajuns la „Casa de copii St. Anne” — o clădire veche, scorojită, dar curată. M-a întâmpinat o femeie blândă, doamna Johnson.
„Adam te așteaptă,” mi-a spus. Dar mai întâi, am intrat în biroul ei, unde mi-a spus adevărul.
Alexandra, fiica mea, a fost dată afară de Carol când a rămas însărcinată la 20 de ani. A crescut copilul singură, cu greu. Apoi, într-o nouă relație, a cedat presiunii. Partenerul ei nu voia copilul. Așa că l-a lăsat pe Adam în grija centrului.
Doamna Johnson a spus-o clar: „Nu cred că a știut cum să-l iubească.”
Durerea m-a sfâșiat. Alexandra devenise, fără să vrea, o reflecție a propriei mame.
— Dar Adam? Cum a ajuns să-mi scrie? am întrebat.
— E un băiat isteț. A auzit numele tău și a găsit un jurnal în care fiica ta te menționa. Așa că am scris împreună scrisoarea.
Când am ieșit în curte și l-am văzut pe Adam, inima mi s-a frânt.
Era mic, firav, cu ochii mari și albaștri, exact ca ai Alexandrei. Ținea o mașinuță în mână și m-a privit cu o curiozitate timidă.
— Bună, a spus el.
— Bună, Adam. Eu sunt bunicul tău.
A zâmbit larg, apoi a alergat spre mine și m-a îmbrățișat cu o forță neașteptată.
— Știam că o să vii!
În acea clipă, tot ce pierdusem părea că s-a comprimat într-un punct. Furia, durerea, trădarea… dispăruseră. În brațele mele era un băiețel abandonat, exact cum fusesem și eu, exact cum fusese Alexandra cândva.
Lanțul se rupea aici.
Adam avea să crească iubit. Avea să simtă siguranță. Avea să știe ce înseamnă să contezi pentru cineva.
Am vorbit cu doamna Johnson. Voi face testul ADN. Vor urma hârtii, procese, birocrație. Dar nu contează. Mi-a promis că nu vor fi probleme.
Am făcut o promisiune clară: Adam nu va rămâne singur.
Și da, viața are căi ciudate. Cu 13 ani în urmă am pierdut-o pe fiica mea. Ieri, am primit o scrisoare care mi-a redat un sens. Acum știu de ce am supraviețuit tuturor acestor ani.
Pentru el.