… în mijlocul camerei, învăluiți de lumina aurie, fiul lui, Lucas, și menajera, Elena, dansau încet.
Ea îl ținea cu blândețe, ghidându-i ușor mâinile. Trupul lui era fragil, dar ochii îi străluceau a ceva ce Edward nu mai văzuse niciodată: viață.
Nu era un dans sofisticat. Era mai degrabă o legănare — stângace, lentă, dar plină de emoție. Elena fredona un cântec, probabil în limba ei natală, iar Lucas… Lucas zâmbea.
Zâmbea.
Pentru Edward, acel zâmbet fusese un miraj. Medicii îi spuseseră că băiatul nu va reacționa niciodată, că va trăi în liniște, prizonier într-un trup inert. Ani de tratamente, de terapii, de speranțe îngropate sub diagnosticuri reci și inutile.
Și totuși, acolo era fiul lui. Într-o cameră simplă, dansând cu o femeie care nici măcar nu avea pregătire medicală.
Elena îl observă pe Edward în prag. Se opri brusc, speriată că și-a depășit limitele. Se înclină ușor.
— Îmi cer scuze, domnule Grant… N-am vrut…
Edward ridică o mână.
— Nu te opri.
Vocea lui era răgușită, abia un murmur. Ochii îi trădau emoții adânci, greu de rostit.
Elena se uită spre Lucas. Băiatul îl privi pe tatăl său și… ridică mâna. Nu mult. Dar suficient cât să-i spună: Vreau să continui.
Edward se apropie încet, ca și cum ar fi călcat într-un vis. Se așeză lângă ei, lângă scaunul cu rotile, și atinse cu vârful degetelor mâna fiului său. Caldă. Prezentă. Vie.
— Cum? — întrebă, privind spre Elena.
— Muzica, domnule… Și răbdarea. Niciun copil nu e cu totul pierdut dacă cineva crede în el.
În acea seară, conacul Grant nu a mai fost o casă tăcută și impersonală. A fost martorul unei minuni.
Zvonul s-a răspândit rapid printre personal: Lucas Grant a zâmbit. Lucas Grant a dansat.
Dar pentru Edward, era mai mult decât o poveste.
Era începutul unei vieți pe care o crezuse imposibilă.
Și totul a început cu o menajeră și un cântec.