Mă numesc Ian, am 17 ani, și trăiesc într-o casă care nu mai simt că-mi aparține. Când tata era în viață, totul părea solid și sigur. Erau doar el și eu, iar liniștea de atunci îmi dădea sentimentul că aparțin unui loc. Îmi plăcea să mă trezesc în mirosul de cafea, să-l aud fredonând melodii vechi în bucătărie și să știu că ziua mea va începe cu o conversație normală, fără tensiuni.
Dar asta a fost înainte. Acum, în fiecare dimineață, mă trezesc cu fluieratul lui Ray, tatăl meu vitreg, care se plimbă pe hol ca și cum casa asta ar fi fost opera lui. Mama mă evită de parcă simplul contact vizual ar fi o bombă cu ceas. Zilele mele sunt o succesiune de pași pe coji de ouă, trăind printre oameni pe care ar trebui să-i consider familie, dar pe care nu-i mai simt aproape de mine.
Totul s-a schimbat acum doi ani, când tata a murit într-un accident de mașină. Țin minte ziua aia până în cele mai mici detalii. Polițistul a bătut la ușă, iar vocea lui a spus: „Îmi pare rău.” Nu am putut să plâng. Am rămas blocat, ca și cum corpul meu ar fi uitat cum să reacționeze. În acele clipe, singura consolare era gândul că tata avusese grijă să-mi lase un fond pentru facultate. Nu era o avere imensă, dar suficient cât să-mi dea o șansă la un viitor.
Fondul era protejat până la 18 ani. Nu mi-am bătut capul prea mult, eram sigur că va rămâne neatins. Mama gestiona pensia de urmaș, acoperea cheltuielile pentru mâncare, haine și școală. Părea normal. Dar banii de la tata erau altceva – erau sacri.
Apoi, într-o zi, mama și Ray mi-au aruncat bomba:
— Ne mutăm! a zis mama, cu un zâmbet exagerat. Am găsit o casă superbă, mai spațioasă, cu bucătărie mare. O să-ți placă!
Am rămas fără cuvinte. Ei abia se descurcau să plătească chiria. Mama lucra part-time ca recepționistă, Ray era suplinitor de sport când se ivea ocazia. Nu aveau cum să-și permită o casă întreagă.
— Și… cu ce bani? am întrebat, simțind că ceva e putred.
Mama a evitat privirea, iar Ray și-a dres vocea și a ieșit din cameră. N-am primit niciun răspuns. Am insistat zile la rând, dar mă loveam de tăcere sau de subiecte schimbate brusc.
Adevărul a ieșit abia când, într-o seară, spălam vasele și am întrebat din nou. Mama s-a întors nervoasă:
— Bine. Am folosit o parte din banii tatălui tău. Dar a fost pentru noi toți. Și pentru tine!
Am rămas încremenit. M-am uitat la ea și am întrebat cu voce joasă:
— Atunci, când fac 18 ani, casa asta va fi a mea, nu-i așa?
Exact atunci a apărut Ray cu o bere în mână. A început să râdă, dar nu era un râs nervos. Era un hohot plin de dispreț:
— Nu fi ridicol, Ian. Noi suntem adulții aici. Casa asta e a noastră. Vei înțelege când o să fii mare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ei îmi luaseră banii, viitorul, și-l transformaseră în „cadoul lor pentru mine”.
Din seara aceea am tăcut. Am numărat zilele până la 18 ani, gândindu-mă că atunci voi putea lua o decizie și voi scăpa. Dar planul meu s-a destrămat weekendul trecut.
Momentul în care am cedat
Familia lui Ray a venit în vizită. Casa tatălui meu era plină de oameni care nu-l cunoscuseră niciodată, râzând pe canapeaua lui, răsfoindu-i cărțile, vorbind tare. Mă simțeam străin în propria casă.
Dimineața, mi-am făcut rapid două ouă pentru mine. Ray a apărut sprijinindu-se de tejghea, cu zâmbetul lui superior:
— De ce nu ai făcut destul pentru toată lumea? Familia mea e aici.
— Întârzii la muncă. Fă-ți singur, i-am răspuns rece.
— Nu-mi vorbi așa în casa mea!
Atunci am explodat:
— Nu e casa ta! E casa mea, plătită cu banii pe care i-ai furat de la mine!
S-a lăsat liniște. Mama a venit repede:
— Cum îndrăznești să ne faci de râs așa? După tot ce facem pentru tine?
— Pentru mine? am izbucnit. Am pierdut tata, iar voi mi-ați luat ce mi-a lăsat! Ați cumpărat o casă pe spinarea mea și ați râs când am întrebat dacă e a mea!
Ray a amuțit, iar mama a rămas fără replică. Am ieșit val-vârtej și am trântit ușa. Pentru prima dată, am spus adevărul.
Scrisoarea tatei
Câteva zile mai târziu, am scos cutia rezistentă la foc pe care tata mi-o dăduse la 12 ani. În ea era o scrisoare, menită să o citesc la 18 ani. Nu am mai așteptat.
„Ian, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Ți-am lăsat ce am putut. Folosește banii cu înțelepciune. Nu lăsa pe nimeni să-i ia. Sunt ai tăi. Nu ești singur.”
Am citit și m-am cutremurat. „Sunt ai tăi. Nu ești singur.” Tata știa exact ce urma să se întâmple.
Decizia mea
A doua zi am sunat la avocatul tatălui meu. Încă aveam numărul lui. I-am povestit totul. A răsfoit dosarele și a spus:
— Ian, ce au făcut poate fi încadrat la deturnare de fonduri. Erai singurul beneficiar. Putem începe procedurile chiar acum.
Pentru prima dată în luni, am simțit că respir.
Seara, mama a încercat să vorbească cu mine, intrând cu o cană de ceai.
— Nu ne-am gândit că te rănim, a spus ea cu voce joasă. Am vrut doar să construim ceva mai bun.
— Ați construit pe minciună, i-am răspuns. Și m-ați făcut să simt că trebuie să fiu recunoscător pentru furtul vostru.
S-a uitat mult timp la mine. Pentru prima dată, i-am văzut fața slăbită, plină de vinovăție.
— Îmi pare rău, Ian, a șoptit ea.
Dar eu nu am răspuns. Nu eram pregătit să iert.
Epilog
Mai am trei luni până fac 18 ani. Nu știu ce va decide justiția. Poate voi recupera banii, poate casa va fi vândută. Dar acum știu un lucru: nu mai sunt copilul care tace și înghite.
Ei au crezut că trebuie să mă simt vinovat pentru că am ridicat vocea. Dar eu sunt cel care și-a pierdut tatăl, viitorul și liniștea. Și acum sunt cel care luptă.
Tata mi-a lăsat cele mai importante cuvinte: „Sunt ai tăi. Nu ești singur.”
Și nu am de gând să las adevărul să fie îngropat. Nu de data asta.