Am simțit cum îmi fierbe sângele în vine. Nu mai era doar durerea de a-mi vedea mama în acea stare, era și furia mocnită împotriva surorii mele. Cum putea să facă asta? Cum putea să profite de sacrificiul meu, de munca mea, în timp ce mama îmbătrânea singură printre gunoaie?
Am decis să merg direct la ea. O știam unde locuiește, la doar câteva străzi distanță. Am intrat pe scările blocului cu pași apăsați și, pentru o clipă, am simțit că tot cartierul mă privește. Într-un fel, mă gândeam la toate femeile plecate din România, la toate mamele rămase singure, la toate poveștile care seamănă cu a mea.
Am bătut la ușă. Ea a deschis, zâmbind fals, cu un telefon scump în mână și unghiile făcute proaspăt. În spatele ei se vedea o masă întinsă, cu resturi de mâncare de la o petrecere.
– Surioară! – a zis ea, prefăcută. – Ce surpriză!
– Nu mai juca teatru, – i-am răspuns rece. – Am văzut cu ochii mei în ce condiții trăiește mama.
Am văzut cum i-a pierit zâmbetul. Pentru o clipă a încercat să o dea la întors, să spună că mama nu a vrut ajutor, că banii s-au dus pe facturi, dar eu știam adevărul.
– Ai mâncat din sudoarea mea trei ani, – am spus, ridicând vocea. – Și mama a trăit ca o umilă, cu pensia ei amărâtă. Cum ai putut?
Vecinii au început să iasă pe hol, să privească. Ea a încercat să mă închidă afară, dar eu am ținut ușa cu palma.
– Toată lumea trebuie să știe, – am continuat. – Și tu trebuie să dai socoteală.
Nu am mai lungit vorba. Am mers direct la poliție și am depus plângere. Aveam dovezi – transferurile bancare, mesajele trimise. Mama mea era martorul cel mai puternic. În fața legii, sora mea nu mai era doar „cea mai mică”, ci o femeie care a ales să-și trădeze propria familie.
Când am ieșit din secție, m-am simțit mai ușoară. Știam că drumul va fi greu, că urma să ne judece rudele, vecinii, poate chiar prietenii. Dar în inima mea era o singură certitudine: mama nu va mai suferi niciodată singură.
Am luat-o la mine. Am spălat camera, am cumpărat mobilă nouă, i-am adus flori și am umplut frigiderul. Am făcut ciorbă de legume, ca pe vremuri, cu leuștean proaspăt din piață. Când mama a gustat, ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Acum simt că trăiesc din nou, – a șoptit ea.
În acea clipă am înțeles că dreptatea nu înseamnă doar pedeapsa pentru sora mea. Dreptatea însemna și să îi dau mamei demnitatea înapoi, să îi arăt că iubirea unei fiice poate șterge anii de suferință.
Astăzi, mama zâmbește mai des. Își bea cafeaua pe balcon, privește oamenii pe stradă și mă strigă să vin să stăm la povești. Și de fiecare dată când o aud, simt că am făcut ce trebuia.
Fiindcă în România, oricât de greu ar fi, un adevăr rămâne: nimic nu e mai sfânt decât grija pentru părinții tăi.