Am simțit cum genunchii mi se înmoaie. Nu știam dacă să plâng sau să râd. M-am uitat la Luca — mic, slăbuț, dar cu pieptul scos și o mândrie în ochi cum rar vezi. Își apăra mama, cum ar apăra un cavaler o cetate.
Derek încerca să spună ceva, dar cuvintele i se prăbușeau în gât. Toți îl priveau ca pe un hoț prins cu mâna în buzunarul cuiva. Avocata lui încerca să recupereze situația, dar judecătorul ridicase palma într-un gest care nu permitea replică.
După audiere, m-am aplecat și l-am îmbrățișat pe Luca, iar el mi-a șoptit la ureche:
— Am știut că trebuie să o arăt. Nu era corect ce făcea.
Mi-au dat lacrimile. Nu doar pentru că ne salvasem, ci pentru că băiatul meu devenise un om.
Peste câteva săptămâni, tribunalul a decis: custodie comună, cu domiciliul la mamă. În plus, o anchetă fiscală a fost demarată pe numele lui Derek. Totul a pornit de la acea hârtie uitată într-un seif și de la un copil care a avut curajul să spună adevărul.
Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Tot trebuia să spăl haine în cadă uneori, dar parcă o făceam cu mai multă demnitate. Luca și Arya au primit burse de la o asociație care ajută mame singure. Am primit internet la sfârșitul lunii, iar Arya a dansat prin cameră când a reușit să intre pe YouTube și să vadă „Amintiri din copilărie.”
Am început să gătesc din nou sarmale, cum făcea mama duminica. Nu aveam bani de carne scumpă, dar le umpleam cu dragoste și orez și-un pic de ceapă călită. Le mâncam împreună pe covorașul din sufragerie, iar copiii îmi spuneau că au gust de acasă.
Într-o zi, Luca mi-a spus:
— Mami, când o să fiu mare, eu o să te apăr mereu.
L-am mângâiat pe frunte și i-am răspuns:
— Nu trebuie, puiule. Pentru că de azi… eu nu mă mai las călcată în picioare de nimeni.
Și nu m-am mai lăsat.
Niciodată.