Numele meu este Emilia, și sunt mama unui băiețel de cinci ani, Victor, un copil inteligent și mereu curios. Trăim împreună cu părinții mei într-o casă modestă, dar plină de iubire. Vinerea trecută, am decis să mergem toți patru la carnavalul care venise în oraș. Ne doream o zi de bucurie, râsete și amintiri frumoase. Dar acea zi s-a transformat rapid într-un coșmar care mi-a dat lumea peste cap.
— Mami, hai la carusel! — a spus Victor, cu ochii strălucind de entuziasm.
— Bine, puiule, mergem, i-am răspuns zâmbind, ținându-i mânuța mică și caldă.
Tata mergea alături de noi, purtând cu mândrie un ursuleț de pluș câștigat la unul dintre standuri, iar mama discuta cu Victor despre ce atracții ar vrea să încerce mai târziu. Atmosfera era magică: muzică veselă, miros de vată de zahăr și popcorn, lumini colorate peste tot.
După o tură în carusel, Victor a coborât vesel și a alergat spre mine.
— Mami, vreau înghețată!
— Bineînțeles, hai să găsim un stand, i-am spus, cotrobăind prin geantă după bani.
În timp ce mergeam printre oameni, Victor a observat un vânzător de baloane în formă de animale și a fugit câțiva pași mai în față să-l vadă. Nu l-am pierdut din ochi, iar când vânzătorul de înghețată mi-a întins cornetul de ciocolată, m-am întors imediat să-l chem.
— Victor? Hai înapoi, avem înghețată!
Dar… el nu mai era acolo.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Victor?! — am strigat, cu vocea tremurândă. Am început să-l caut cu privirea, dar dispăruse complet.
— Mamă, tată! Nu-l mai văd! — am strigat panicată.
Toți trei ne-am pus pe căutat prin mulțime. Am alergat de la un stand la altul, întrebând oameni, descriind cum era îmbrăcat: geacă albastră, păr blond, ochi căprui. Nimeni nu-l văzuse. Fiecare clipă care trecea îmi zdrobea inima mai tare.
Mama a sunat la poliție, iar în scurt timp zona a fost împânzită de ofițeri. Au început ancheta, au luat declarații, s-au împărțit în echipe și au verificat fiecare colț al parcului. Soarele a apus, luminile carnavalului au început să clipească în jurul nostru, dar Victor tot nu era de găsit.
Noaptea a fost un chin. N-am dormit deloc. Mă uitam în gol, tremurând, cu imagini groaznice rulând în mintea mea. Unde era copilul meu? Era speriat? Era în siguranță?
Dimineața următoare, în timp ce ne întorceam în parc, s-a întâmplat ceva neașteptat.
Victor stătea chiar în fața caruselului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ținea în mâini o cutiuță albă, din carton lucios.
Am fugit spre el cu lacrimi în ochi și l-am strâns în brațe cât am putut de tare.
— Doamne, Victor! Unde ai fost? Te-am căutat toată noaptea!
— Sunt bine, mami, mi-a spus liniștit. M-a luat un domn.
— Ce domn? Cine? — am întrebat speriată.
— Dumnezeu, a răspuns el simplu, ca și cum ar fi fost ceva firesc.
Am încremenit. Polițiștii care ne urmaseră s-au apropiat și unul dintre ei s-a așezat în genunchi lângă el.
— Poți să ne spui cum arăta Dumnezeu?
Victor a ridicat ochii senini spre el și a spus:
— Avea păr blond și o cicatrice în formă de stea pe obraz, aproape de ureche.
Atunci, totul în mine s-a oprit. O cicatrice în formă de stea. O știam prea bine… era semnul de pe fața lui Mihai, bărbatul pe care l-am iubit odinioară și tatăl pe care Victor nu l-a cunoscut niciodată.
Mi-am amintit cum atingeam acea cicatrice cu degetele mele, în serile în care credeam că dragostea noastră va ține o viață. Apoi, totul s-a năruit când prietena mea cea mai bună, Laura, mi-a spus că a avut o aventură cu el. Am fost distrusă. Atunci, când am aflat că sunt însărcinată, am decis să-i spun că am pierdut sarcina și am dispărut din viața lui. Nu i-am dat niciodată ocazia să știe adevărul.
Dar acum, după cinci ani… se întorsese?
Răspunsul a venit în aceeași zi, seara. Am auzit o bătaie timidă în ușă. Când am deschis, l-am văzut pe Mihai. Arăta aproape la fel, dar obosit, mai matur, cu ochi triști și obosiți.
— Emilia… ești tu. Victor e al meu, nu-i așa?
N-am spus nimic. Doar am dat din cap, lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Te rog, lasă-mă să explic. Nu am înșelat niciodată. Laura a înscenat totul. M-a drogat. A vrut să fim împreună, dar am refuzat-o. Când am aflat ce a făcut, era prea târziu… Tu dispărusei. Te-am căutat ani de zile.
L-am privit în tăcere. Vocea lui era plină de regret, iar ochii lui oglindeau propria mea durere.
— De ce nu mi-ai spus? — a șoptit el. — Aș fi fost acolo. Pentru tine, pentru băiatul nostru.
— Pentru că nu te-am mai crezut… și nu știam dacă meriți să știi, am spus abia auzit.
În următoarele săptămâni, Mihai a fost prezent în fiecare zi. A petrecut timp cu Victor, au construit, s-au jucat, au râs. L-am privit din umbră, cu inima tremurând. Încet-încet, mânia mea s-a transformat în altceva. În regret. În speranță.
Într-o seară, după ce Victor a adormit, eu și Mihai am ieșit pe terasă.
— E atât de fericit cu tine, am zis. Nici nu mi-am imaginat că o să vă legați așa repede.
— Și eu sunt fericit. Pentru prima oară în mulți ani, am simțit că am un rost, a spus el, atingând ușor mâna mea.
L-am privit în ochi. Nu mai era băiatul pe care-l cunoscusem, ci un bărbat care purta urmele unei vieți grele, dar care nu renunțase.
Poate că amândoi am greșit. Poate că destinul ne-a dat o a doua șansă. Pentru Victor. Și poate… și pentru noi.