Într-o seară obișnuită, când gândurile mele erau ocupate cu facturi, termene și grijile unei alte zile de muncă, s-a întâmplat ceva ce nu aș fi putut prevedea nici în cele mai năstrușnice vise. Eram obosit, mergeam spre casă pe traseul obișnuit, trecând prin piața centrală a orașului, când am auzit o melodie care mi-a înghețat sângele în vene.
Nu era o melodie oarecare. Era cântecul nostru. Un colind compus special pentru Maria, fiica mea, pe vremea când avea doar câțiva ani. Îl inventasem într-o noapte de iarnă, doar pentru ea — o poveste muzicală despre un câmp plin de flori și raze de soare, în care ea putea să alerge liberă. Era secretul nostru. Nimeni altcineva nu-l știa.
Și totuși, acum îl auzeam cântat în public, cu voce caldă, de o tânără care stătea în mijlocul pieței, cu ochii închiși și un zâmbet senin pe față. M-am oprit în loc, incapabil să mă mișc. Inima mi se zbătea nebunește. Gândurile, grijile, realitatea — totul a fost înlocuit de o singură întrebare: Oare… este ea?
Fata avea părul lung, închis la culoare, căzut în valuri moi peste umeri. În zâmbetul ei am simțit ceva cunoscut, dureros de familiar. Chiar și adâncitura din obrazul stâng… exact ca a Cameliei, soția mea.
După ani întregi de durere, incertitudine și întrebări fără răspuns, totul părea să se miște din nou, dar într-un mod imposibil de descris. Picioarele m-au purtat înainte fără să le controlez. O forță mai mare decât mine mă împingea spre ea. Rațiunea urla că nu poate fi adevărat. Dar inima… inima mea știa.
Când fata și-a terminat melodia, a deschis ochii și privirea i s-a intersectat cu a mea. A părut ușor încurcată de expresia de pe fața mea și a venit spre mine cu o glumă:
— Se pare că nu v-a plăcut interpretarea mea… Am fost chiar așa de rea?
— Nu, nu… Doamne, din contră. Cântecul ăsta e… e foarte special pentru mine, am răspuns, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Serios? Și pentru mine e special. Îl știu de când eram mică. Este singura amintire clară pe care o am din copilărie.
Înainte să apuce să se îndepărteze, i-am propus să o invit la o cafea. Nu puteam lăsa momentul să treacă. Nu când ceva atât de important bătea la ușa sufletului meu.
A ezitat câteva secunde, apoi a acceptat. Am mers împreună la o cafenea din apropiere. Pe drum, o priveam cu coada ochiului. Fiecare gest, fiecare zâmbet îmi era familiar.
La masă, discuția a început timid. A spus că venise în oraș pentru câteva zile cu serviciul, iar când a auzit muzica live, nu s-a putut abține. Când am întrebat-o de unde știe melodia…
— Nu știu exact, a zis. Doar… o cântam mereu când eram mică. Părinții mei adoptivi spuneau că e ca un fel de cântec de leagăn pe care îl purtam în suflet.
— Părinți adoptivi? am întrebat, simțind cum vocea mi se rupe.
— Da. Mi s-a spus că părinții mei adevărați au murit într-un accident. Aveam cinci ani. Am fost dusă într-o familie bună. M-au iubit, dar… simțeam mereu că lipsește ceva.
Tremuram. De emoție, de teamă, de speranță. Știam ce urma să spună, și totuși îmi era greu să aud.
— Numele meu dinainte… cred că era Maria. Sau cel puțin așa îmi amintesc vag.
— Fiica mea se numea Maria, am spus eu, cu respirația tăiată. A dispărut acum 17 ani, tot pe când avea cinci ani. Nu am găsit-o niciodată. Nicio urmă. Dar n-am renunțat să o căutăm. Mama ei… Camelia… încă mai aprinde o lumânare în fiecare zi pentru ea.
Privirea fetei s-a schimbat. A încremenit.
— Mama mea se numea Camelia, a spus încet. Mă punea mereu să repet numele ei și al tatei… Dan.
— Eu sunt Dan, am spus. Sunt… tatăl tău, Maria.
Tăcere. Lacrimi. Priviri care nu mai aveau nevoie de explicații. Și apoi, ca o explozie tăcută de durere și dor reținut ani de zile, ne-am cuprins în brațe și am plâns.
Mai târziu, am mers împreună acasă. Camelia ne aștepta. Nu știa nimic. I-am spus doar că trebuie să vorbim. Când a deschis ușa, am strigat:
— Camelia… Maria e aici.
A lăsat totul din mână, iar când a văzut-o în prag, a căzut în genunchi și a izbucnit în lacrimi.
— Mami? a întrebat Maria.
— Copilul meu… ești tu? a răspuns Camelia, tremurând.
A urmat o îmbrățișare cum rar vezi. Una care șterge ani de întuneric. Am plâns cu toții, lăsând durerea să iasă, eliberați de greutatea acelui gol de aproape două decenii.
Am petrecut toată seara povestind, râzând printre lacrimi, rememorând, recuperând, vindecând.
Câteva zile mai târziu, Maria a acceptat să facem un test ADN. A venit rezultatul.
Maria era a noastră.
A ales să rămână cu noi o perioadă. În fiecare dimineață, când cobora la micul dejun și spunea „bună dimineața, tati”, lumea mea redevenea întreagă.
Nu voi uita niciodată acea zi banală în care un colind cântat din inimă mi-a adus înapoi lumina vieții mele.