George Mason avea 78 de ani și o avere considerabilă, dar niciun moștenitor care să i se pară vrednic. De ani întregi tot amâna redactarea testamentului. Se simțea singur, trădat de copiii și nepoții săi, care nu păreau interesați decât de banii lui. Așa că, într-o dimineață, a decis să facă un experiment. Avea nevoie de un motiv real pentru a-și dărui averea cuiva care merita cu adevărat.
A îmbrăcat cele mai vechi și ponosite haine pe care le avea, și-a murdărit intenționat mâinile și fața, și s-a așezat pe o bancă de pe marginea trotuarului într-un orășel liniștit din statul Washington. În fața lui, a pus o pălărie veche. Era curios să vadă cine îl va ajuta. Cine se va opri. Cine va arăta puțină compasiune.
Timpul a trecut, oamenii se grăbeau cu treburile lor și nici măcar nu-l priveau în ochi. Nimeni nu s-a oprit. George era gata să plece, convins că lumea uitase cum arată bunătatea, când o fetiță i-a atras atenția.
Avea vreo 11 ani, păr prins într-o coadă și o privire curată. Tocmai ieșea din supermarket cu o pungă în mână. Când l-a văzut pe bătrân, s-a oprit, s-a întors și i-a zâmbit.
— Bună ziua, domnule! Vreți ceva de mâncare?
— Nu, mulțumesc, scumpo. O brioșă și un lapte ar fi fost de-ajuns.
Fetița nu a ezitat. A intrat înapoi în magazin și a plătit pentru produsele lui. George a protestat ușor, dar ea a insistat.
— Mama mea spune că trebuie să fim buni cu toată lumea. Dumnezeu ne vede, știți?
George a zâmbit în spatele bărbii sale neîngrijite. I-a urmat afară, curios, și a întrebat-o cum o cheamă.
— Lily, a răspuns ea senin.
— Și de ce ai făcut gestul ăsta, Lily?
— Pentru că mama mea e bolnavă. Și tratamentele sunt scumpe. Părinții mei vor să vândă casa ca să o salveze. Așa că mă rog pentru un miracol. Și încerc să fiu bună cu toți, ca Dumnezeu să ne ajute.
George a înghețat pentru o clipă. În acel moment, a înțeles exact ce trebuia să facă. Fetița dispăruse deja pe o alee, dar el reținu adresa.
A doua zi dimineață, îmbrăcat într-un costum scump și cu pași hotărâți, George a bătut la ușa familiei Richardson. Tatăl, Thomas, i-a deschis mirat.
— Bună ziua. Sunt George Mason. Pot intra?
Thomas, confuz, l-a invitat înăuntru. George a început să povestească tot ce se întâmplase cu o zi înainte.
— Fiica dumneavoastră este un copil extraordinar. Și pentru că ea m-a ajutat fără să aștepte nimic în schimb, vreau să vă ofer ceva înapoi.
— Ce anume?
— Să plătesc tratamentul soției dumneavoastră. Și… vreau ca Lily să devină principala mea moștenitoare.
— Poftim?! a exclamat Thomas, crezând că e o glumă.
George a scos carnetul de cecuri și a întrebat:
— Cât costă tratamentul?
— Cinci sute douăzeci de mii de dolari, a spus bărbatul, aproape fără să-și audă propria voce.
George a scris suma pe loc. Thomas a încercat să refuze. Apoi a apărut Wendy, soția lui, împreună cu Lily. Cu toții erau copleșiți.
— Nu putem accepta așa ceva… e prea mult.
— Lily a cerut un miracol. L-a primit. Eu sunt acel miracol. Vă rog să acceptați. Și când nu voi mai fi, avocatul meu vă va contacta în legătură cu testamentul.
Ani mai târziu, după ce George s-a stins, familia Mason a fost șocată să afle că aproape întreaga avere fusese lăsată unei fetițe necunoscute. Dar totul era legal. Testamentul era clar. Lily moștenea milioane.
Familia Richardson nu s-a mai confruntat niciodată cu griji financiare, dar au păstrat mereu în suflet modestia, recunoștința și lecția primită.