Urcam cu greu treptele casei, obosită până în măduva oaselor după a treia ședință de chimioterapie. Fiecare pas era o luptă, iar brățara de la spital încă atârna de încheietura mea ca un memento dureros al bătăliei pe care o duceam.
Soțul meu, Rareș, îmi spusese cu câteva ore în urmă, pe un ton blând:
— Nu-ți face griji pentru nimic, iubita mea. Doar concentrează-te pe vindecare. Eu mă ocup de restul.
L-am crezut. După cinci ani de căsnicie, nu aveam de ce să nu o fac. Dar se pare că încrederea mea avea să fie ultima greșeală.
Cheia s-a învârtit suspect de ușor în yală. În mod normal, Rareș ținea lanțul tras pe timpul zilei. De data asta, nu era. Din sufragerie se auzea o melodie lentă, dintre cele care ne plăceau în vremurile bune, când dansam duminica dimineața printre mirosuri de cafea și clătite.
O fărâmă de speranță mi-a luminat inima. Poate mă aștepta cu o surpriză, un gest tandru, o alinare după spital.
Dar în clipa următoare, lumea mea s-a prăbușit.
Rareș era pe canapea, încolăcit într-o îmbrățișare pasională cu o altă femeie. Complet îmbrăcați, dar cu buzele lipite și cu degetele înfipte unul în părul celuilalt, ca niște adolescenți lipsiți de orice urmă de rușine.
— Rareș?… Ce… — vocea mi s-a frânt, imposibil de controlat.
S-a întors spre mine lent. În privirea lui nu era vină, nici măcar surpriză. Doar o enervare vagă, de parcă-i întrerupsesem filmul preferat.
— Nu mă așteptam să te întorci așa repede.
S-a ridicat de lângă femeia aceea și s-a scuturat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Acum că ești aici, hai s-o scurtăm: ai o oră să-ți iei lucrurile și să pleci.
Nu puteam înțelege ce aud.
— Ce? Dar… mi-ai spus că vei avea grijă de mine. Ai promis. Ai jurat…
— M-am săturat să fiu îngrijitorul unei soții bolnave. Nu m-am însurat ca să car un om bolnav în spate. Vreau o viață normală, și tu nu mai faci parte din ea.
Femeia de lângă el a râs fals, cu un aer batjocoritor.
— Așa e, dragule. Unele femei nu înțeleg că trebuie să plece când sunt o povară…
Auzind asta, mi s-a făcut rău. Dar nu din cauza bolii. Ci din cauza furiei care clocotea în mine. O furie pură, arzătoare, care mi-a alungat orice urmă de slăbiciune.
— Ai o oră, Andreea. — Rareș s-a uitat la ceasul lui scump, făcând un gest teatral. — Fii rezonabilă.
Am adunat în tăcere haine, acte, câteva poze și bijuteriile bunicii mele. Fiecare obiect părea să-mi zdrobească umerii, dar nu din cauza tratamentului, ci din cauza trădării.
Pe când ieșeam cu valiza trasă după mine, Rareș a spus pe un ton disprețuitor:
— Să știi că vei pleca fără nimic. Casa e pe numele meu. Conturile sunt ale mele. N-ai nimic.
L-am privit direct în ochi, fără să clipesc.
— Vom vedea noi asta, Rareș.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu-ți mai merge. Nu și de data asta.
Am ieșit din casă cu capul sus. Iar el a rămas în urmă, lângă amanta lui, cu acel rânjet de învingător în colțul gurii. Dar nu pentru mult timp.
În acea seară, în camera mea de hotel, mi-am deschis laptopul. Cu ani în urmă, după o serie de spargeri în cartier, instalasem camere de supraveghere în casă. Rareș călătorea mult pe atunci și nici nu știa de ele.
Am deschis aplicația. Inima mi-a înghețat când am început să derulez înregistrările.
— Oricum nu mai are mult. — se auzea Rareș râzând. — Bolnavii ca ea nu rezistă.
— Și când moare, casa și banii rămân ai tăi, nu? — întreba Betty cu un zâmbet pervers.
— Și-a pus tot pe numele meu. Stupidul ăla de contract prenupțial n-o mai ajută când va fi moartă. Eu rămân văduvul îndurerat și toată lumea o să mă plângă…
Apoi, am văzut ceva ce Rareș uitase: o clauză din acel contract care spunea clar că infidelitatea în timpul unei boli grave anulează drepturile la bunurile comune.
Am postat acel fragment video în care Rareș și Betty râdeau de boala mea. L-am etichetat pe avocatul meu. În câteva ore, postarea devenise virală.
Mesaje de susținere curgeau din toate colțurile țării:
„Suntem cu tine!”
„Nu merita asta.”
„Sper că-l dai afară din casă.”
„Fii puternică, regină!”
A doua zi dimineață, avocatul m-a sunat:
— Andreea, contractul e în favoarea ta. Casa, conturile, totul e al tău. El nu va primi niciun leu.
— Cât durează?
— Trimit actele azi.
Pe la prânz, Rareș m-a sunat.
— Ce-ai făcut?! De ce ai postat asta? Vrei să distrugi tot?
— Nu mai avem nimic de discutat.
În acea seară, a venit la hotelul meu. Singur. Cu fața plânsă, disperat.
— Iartă-mă, iubito. N-am știut ce fac. Îți promit că voi avea grijă de tine, voi fi alături de tine. Te rog, doar șterge videoclipul…
A căzut în genunchi în fața mea, în fața tuturor celor din hol.
M-am uitat la el fără să clipesc:
— Ai avut o soție care te-a iubit până la capătul puterilor ei. Tu m-ai împins la marginea prăpastiei. Acum… stai acolo.
Am plecat. Lăsându-l acolo, pe marmura rece, printre oameni care filmau totul cu telefoanele.
Divorțul a fost rapid. Rareș a pierdut casa, banii, reputația. Betty a dispărut în secunda în care și-a dat seama că a pariat pe calul greșit.
Casa e acum a mea. Legal, moral, definitiv a mea.
Șase luni mai târziu, sunt în remisie. Am început să-mi recapăt puterea, părul crește din nou, iar zâmbetul din oglindă îmi amintește cine sunt cu adevărat.
Rareș locuiește acum într-o garsonieră mizeră și vinde mașini second-hand. Nimeni nu-l mai angajează, nimeni nu-l mai plânge.
Uneori trec pe acolo, nu din nostalgie. Ci ca să-mi amintesc ce am învins. Cancerul și un soț trădător. Și sunt mai puternică decât am fost vreodată.
Săptămâna trecută, mi-a trimis un mesaj:
„Poate că am greșit. Putem vorbi?”
L-am șters fără să-i răspund.
Pentru că, vezi tu, nu poți repara un om care te aruncă la gunoi când ai nevoie de el. Nu poți iubi pe cineva suficient cât să-l faci să devină om. Dar poți alege să te iubești pe tine.
Am pierdut sănătate, timp și o căsnicie. Dar am câștigat libertate, demnitate și liniște.
Casa e a mea. Viața e a mea. Puterea e a mea.
Și știu acum, fără urmă de îndoială:
Karma nu greșește adresa. Are doar nevoie de timp.