Clara tresări. Îl privi direct în ochi, cu o uimire sinceră, dar fără să clipească. Ținea strâns la piept copilul, ca și cum instinctul îi spunea că trebuie să-l protejeze.
— Domnule Leonard… iertați-mă, am crezut că… că vă întoarceți mai târziu, șopti ea, cu glas tremurat.
Leonard își strânse pumnii. Fiecare fibră din el cerea explicații, ordine, reguli respectate. Dar imaginea micuțului, adormind deja pe umărul Clarei, îi zdrobi furia. Era o scenă simplă, caldă, care-l dezarma.
Își amintea de copilăria lui, când mama îl spăla în albie, în curtea casei bătrânești. Apa adusă cu găleata de la fântână era rece, dar mâinile mamei, pline de răni de muncă, îl încălzeau mai tare decât orice. O melodie veche răsuna atunci, un cântec de dor pe care femeile îl fredonau când își legănau pruncii. Aceeași pace o simțea acum în glasul Clarei.
— De ce cânți asta? întrebă el, brusc, aproape acuzator.
Clara coborî privirea. — Era cântecul pe care mi-l cânta bunica mea din Ardeal. Nu știam că îl știa și soția dumneavoastră…
Inima lui Leonard se strânse. Coincidența îl zgudui. Poate nu era o simplă coincidență.
Se apropie încet, iar vocea i se înmuie. — Soția mea îl cânta mereu. Era ultimul lucru pe care Sion l-a auzit de la ea.
Un fior trecu prin spatele Clarei. Îl privi din nou, cu ochii umezi, dar nu de teamă, ci de compasiune. — Atunci poate că n-am greșit, domnule. Copiii simt când cineva le cântă din inimă.
Leonard nu găsi replică. Se așeză pe un scaun, ca un om care renunțase la armură după o bătălie lungă.
Clara puse prosopul pe masă și așeză copilul, care deja adormea liniștit. Îi mângâie obrazul cu o blândețe pe care nici măcar un tată puternic, obișnuit să conducă imperii, nu o putea egala.
— Am făcut baie în chiuvetă pentru că era mai comod, continuă ea cu o voce scăzută. Știu că nu am avut voie, dar Sion era neliniștit, și apa l-a liniștit imediat. Nu am vrut să vă lipsesc de nimic, doar să-i fie bine.
Tăcerea umplu bucătăria. Doar tic-tacul ceasului și respirația ușoară a copilului se mai auzeau.
Leonard o privea altfel acum. Nu mai era o simplă servitoare necunoscută. Era o femeie care aducea liniște în haosul lui, în golul imens lăsat de pierderea soției.
— Clara, spuse el rar, cu greutate. În casa asta nu e vorba doar de reguli. E vorba de încredere. Ai făcut ceva ce eu n-aș fi permis nimănui… și totuși, nu pot să fiu supărat.
Ea își strânse mâinile, neliniștită.
— Voi pleca dacă doriți.
— Nu, răspunse el hotărât. Vei rămâne.
Ochii Clarei se măriră. — De ce?
Leonard se ridică și o privi cu o sinceritate crudă. — Pentru că băiatul meu a zâmbit azi. Și pentru că am simțit, pentru prima oară după mult timp, că nu sunt singur.
Liniștea se așternu din nou, dar de data aceasta nu era apăsătoare, ci caldă.
Afara, clopotele bisericii băteau amintind de o duminică obișnuită, ca acelea din satele românești unde oamenii încă se salută cu „Doamne-ajută”. În bucătăria luxoasă a lui Leonard, însă, începuse o altă duminică: una în care un tată descoperea că iubirea se poate naște din gesturile cele mai simple.
Și poate, doar poate, Clara nu venise întâmplător în casa lui.
Poate fusese trimisă acolo ca să aducă înapoi cântecul.