La început, după ce au intrat, nu s-a auzit nimic. Apoi, dinspre coridor, a izbucnit un strigăt scurt, urmat de un zgomot surd și de o comandă dură să se culce la pământ.
L-am simțit pe Noah tresărind lângă mine. Timpul părea că se dilată.
După un minut care a părut o eternitate, unul dintre ofițeri a apărut în ușa bucătăriei.
— În subsol este un adolescent. O fată. Vie.
Cuvintele au fost ca un pumn în stomac și, în același timp, o ușurare. Dar situația era departe de a fi clară.
În subsol nu era doar un copil speriat. Polițiștii au găsit urme evidente că cineva fusese acolo de curând: amprente murdare pe podea, o canistră goală de benzină, un cuțit aruncat lângă perete.
Și mai grav, au descoperit un pasaj de ventilație deschis, despre care nici măcar nu știam că există. Prin el se putea ajunge direct în subsol din spatele casei.
Fata se numea Lia Martin. Tremurând, a povestit că fugea de un bărbat care o urmărea de câteva zile. A sărit gardul meu, a observat grila ușor întredeschisă și s-a ascuns în întuneric, sperând să nu fie găsită. Dar cel care o urmărea știa unde să caute.
Suspectul a fost prins la câteva străzi distanță, la aproximativ o oră mai târziu. Stătea în mașină și supraveghea casa.
Când totul s-a încheiat, am rămas singur în curte, privind ferestrele locuinței mele. Era aceeași casă, dar parcă nu mai era la fel. Am înțeles atunci ceva simplu și neliniștitor: răul nu intră întotdeauna pe ușa din față. Uneori caută doar o fisură.
Iar dacă Noah nu ar fi sunat la timp, povestea aceasta ar fi putut avea un final cu totul diferit.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.