Charles ieșise pentru o pauză de cinci minute din restaurantul unde era manager când a văzut o siluetă cunoscută aplecată deasupra unui tomberon, căutând prin gunoaie. A clipit de câteva ori, neîncrezător, apoi s-a apropiat.
— Doamnă Carter?! Ce faceți aici? — a întrebat el, șocat.
Femeia s-a întors încet, cu chipul roșu de rușine, și și-a acoperit instinctiv fața cu mâna.
— Charles?… O, dragul meu… ce rușine! Nu voiam să mă vezi așa…
Fosta lui soacră. O femeie care odinioară îl îmbrățișase cu sinceritate, chiar în ziua în care a semnat actele de divorț de fiica ei, Erica. Treceau deja 15 ani de atunci.
O prinsese pe Erica înșelându-l în repetate rânduri și, în ciuda suferinței, luase decizia să se despartă. Procesul fusese dur. Erica păstrase apartamentul, el rămăsese cu pensia alimentară de plătit, dar măcar scăpase de umilință. Singura rază de umanitate rămăsese acea îmbrățișare sinceră a doamnei Carter, mama Ericăi, care i-a spus atunci:
— Îți doresc să găsești o fată minunată, Charles. O meriți.
Și acum era în fața lui, scotocind în gunoi.
— Vă rog, spuneți-mi ce s-a întâmplat, doamnă Carter.
— Oh, nu, dragule. Nu vreau să-ți stric ziua. Ai treabă. Plec…
— Unde plecați? Unde locuiți?
— Nicăieri. Oriunde. Pe unde apuc.
— Dar casa dumneavoastră?
Ea a zâmbit amar și s-a întors să plece, dar Charles i-a prins ușor brațul.
— Nu vă las așa. Veniți cu mine.
A dus-o în restaurant, a așezat-o într-un colț de liniște și i-a pus în față o porție caldă de mâncare.
— Mâncați. Vă rog. Nu e negociabil.
Femeia a mâncat în tăcere, cu lacrimi în ochi. Iar când a terminat, Charles a zâmbit.
— Acum mergem acasă. Vreau să cunoașteți pe cineva.
A condus-o spre mașină și, când au ajuns, și-a prezentat actuala soție:
— Martha, ea este doamna Carter. Mama fostei mele soții.
— Vai, mă bucur mult să vă cunosc! — a exclamat Martha cu o căldură sinceră. — Charles mi-a spus că sunteți singura parte frumoasă din trecutul lui.
Bătrâna a părut pentru o clipă copleșită, dar s-a lăsat cuprinsă de îmbrățișarea caldă a Marthei, ca o ființă care nu mai fusese atinsă de mult timp.
S-au așezat împreună în bucătărie, cu o cană de ceai fierbinte în față. Martha, curioasă dar blândă, a întrebat:
— De unde v-ați reîntâlnit?
Charles a explicat pe scurt cum a găsit-o lângă tomberon, apoi a întors privirea spre bătrână:
— Spuneți-ne adevărul. Ce s-a întâmplat?
Doamna Carter a oftat, cu mâinile strânse în poală:
— După ce ai divorțat de Erica, ea a luat-o pe un drum și mai rău. S-a căsătorit cu un bărbat groaznic. Când m-am îmbolnăvit, au insistat să trec casa pe numele lor, chipurile ca să evite impozitele de moștenire. M-au convins că e pentru binele meu… dar m-am făcut bine. Și într-o zi… m-au dat afară. Mi-au spus că au vândut casa și că trebuie să plec.
— Nu pot să cred! — a zis Martha, scandalizată.
— I-am rugat să mă lase măcar să locuiesc cu ei. Au râs. În fața mea. Am rămas fără nimic. Pensia? Mi-au scos și banii din cont, legal, ziceau ei. Asistența socială abia mă ține. Dorm pe unde apuc.
Lacrimile îi curgeau acum pe obraji, iar Charles i-a luat mâinile cu grijă:
— Nu mai sunteți singură. Rămâneți aici cu noi.
Martha a dat afirmativ din cap și a adăugat hotărâtă:
— Nu vor scăpa de asta. Ce au făcut e abuz asupra unei persoane vârstnice. Sunt avocată. Mă ocup eu de tot. Îi dau în judecată. Îi fac să plătească.
Bătrâna plângea și zâmbea în același timp.
— Nu-mi vine să cred că niște străini sunt mai buni cu mine decât fiica mea.
— Nu suntem străini, doamnă Carter — a spus Charles. — V-am considerat mereu parte din familie. Iar Martha… e cea mai bună avocată din Maryland. Vă promitem că veți avea parte de dreptate.
Și s-au ținut de cuvânt.
Martha a dus cazul în instanță. Erica și soțul ei au fost obligați să vândă propria lor casă și să îi plătească doamnei Carter o despăgubire consistentă. N-au ajuns la închisoare doar pentru că bătrâna, în bunătatea ei, a cerut clemență.
Doamna Carter și-a închiriat un apartament lângă Charles și Martha și a devenit parte din familia lor. Le-a fost alături când au avut primul copil, le-a gătit supă când erau răciți și a redevenit, în sfârșit, un om care aparține unui cămin.
Morala?
Vârstnicii merită respectul și recunoștința noastră. Dacă au oferit iubire, sprijin, sacrificiu — atunci trebuie tratați cu aceeași grijă.
Un divorț nu anulează legătura umană. Charles a divorțat de Erica, dar nu și de umanitatea și bunătatea mamei ei.