— După ce ai divorțat de Erica, ea a luat-o pe un drum și mai rău. S-a căsătorit cu un bărbat groaznic. Când m-am îmbolnăvit, au insistat să trec casa pe numele lor, chipurile ca să evite impozitele de moștenire. M-au convins că e pentru binele meu… dar m-am făcut bine. Și într-o zi… m-au dat afară. Mi-au spus că au vândut casa și că trebuie să plec.
— Nu pot să cred! — a zis Martha, scandalizată.
— I-am rugat să mă lase măcar să locuiesc cu ei. Au râs. În fața mea. Am rămas fără nimic. Pensia? Mi-au scos și banii din cont, legal, ziceau ei. Asistența socială abia mă ține. Dorm pe unde apuc.
Lacrimile îi curgeau acum pe obraji, iar Charles i-a luat mâinile cu grijă:
— Nu mai sunteți singură. Rămâneți aici cu noi.
Martha a dat afirmativ din cap și a adăugat hotărâtă:
— Nu vor scăpa de asta. Ce au făcut e abuz asupra unei persoane vârstnice. Sunt avocată. Mă ocup eu de tot. Îi dau în judecată. Îi fac să plătească.
Bătrâna plângea și zâmbea în același timp.
— Nu-mi vine să cred că niște străini sunt mai buni cu mine decât fiica mea.
— Nu suntem străini, doamnă Carter — a spus Charles. — V-am considerat mereu parte din familie. Iar Martha… e cea mai bună avocată din Maryland. Vă promitem că veți avea parte de dreptate.
Și s-au ținut de cuvânt.
Martha a dus cazul în instanță. Erica și soțul ei au fost obligați să vândă propria lor casă și să îi plătească doamnei Carter o despăgubire consistentă. N-au ajuns la închisoare doar pentru că bătrâna, în bunătatea ei, a cerut clemență.
Doamna Carter și-a închiriat un apartament lângă Charles și Martha și a devenit parte din familia lor. Le-a fost alături când au avut primul copil, le-a gătit supă când erau răciți și a redevenit, în sfârșit, un om care aparține unui cămin.
Morala?
Vârstnicii merită respectul și recunoștința noastră. Dacă au oferit iubire, sprijin, sacrificiu — atunci trebuie tratați cu aceeași grijă.
Un divorț nu anulează legătura umană. Charles a divorțat de Erica, dar nu și de umanitatea și bunătatea mamei ei.