Toma a ridicat privirea, surprins, dar n-a răspuns. Ochii lui erau prea plini de gânduri ca să mai caute o conversație. Șoferul a înțeles și n-a mai adăugat nimic. Doar roțile autobuzului loveau asfaltul, iar fiecare hurducătură îl făcea pe Toma să strângă scrisoarea mai tare.
Se întorcea acasă după ani întregi de absență. Războiul îl schimbase, dar nu așa cum își imagina ceilalți. Nu cicatricile de pe brațe sau amintirile din tranșee îl dureau cel mai tare, ci gândul că, în tot acest timp, fiica lui crescuse fără el. Iar rândurile acelea scrise cu mâna tremurată a unei copile îi arătau mai clar decât orice altceva că absența lui fusese o rană mai adâncă decât toate bătăliile.
Când autobuzul a oprit la marginea satului, Toma a coborât. Praful drumului l-a învăluit imediat, iar clopotele bisericii băteau de amiază. Satul părea neschimbat: casele din lut, gardurile din scânduri vechi, câinii tolăniți la umbră. Și totuși, pentru el, totul era altfel.
A pășit încet spre casa lui. Poarta scârțâia la fel ca odinioară, dar în curte era liniște. Niciun glas de copil, nicio mișcare. A strigat-o pe Alma, dar răspunsul a fost doar un foșnet de frunze.
Abia atunci a auzit un plâns stins, venit din spate, dinspre cotețul porcilor. Inima i s-a strâns și a grăbit pasul. Când a ajuns acolo, priveliștea i-a tăiat răsuflarea: fetița lui dormea pe un pat de paie murdare, cu hainele rupte și cu lacrimile încă neterase pe obraji.
Un soldat obișnuit să vadă orori se oprește în fața unei imagini ca asta. Toma s-a aplecat, i-a șters încet fața și a ridicat-o în brațe. Alma s-a trezit, l-a privit cu ochi mari și nu a spus nimic. Doar s-a agățat de gâtul lui, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu visează.
Din casă a ieșit Miriam, femeia cu care Toma își lăsase copilul când plecase la război. Privirea ei a fost ascuțită, dar și plină de teamă. Nu se așteptase să-l vadă înapoi atât de curând, și mai ales nu pregătită pentru întrebările lui.
— De ce doarme fata mea în coteț? a întrebat Toma, cu o voce joasă, dar atât de puternică încât părea să cutremure pământul.
Miriam a încercat să bâiguie ceva despre lipsuri, despre greutăți, despre neînțelegeri. Dar în ochii bărbatului nu era loc pentru scuze.
Vecinii, atrași de strigăt, au început să se adune la poartă. Oamenii se uitau, șopteau între ei, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie. Era ca o judecată mută, cu satul întreg drept martor.
Toma a ridicat mâna și a arătat scrisorile.
— Copilul meu mi-a scris acestea. Și fiecare dintre ele spune adevărul. Nu ouăle lipsesc din casă, ci bunătatea. Nu pâinea e problema, ci nepăsarea.
În tăcerea aceea apăsătoare, Alma și-a strâns și mai tare brațele în jurul tatălui.
Atunci, Toma a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta. În loc să răbufnească, în loc să-și lase furia să ardă, s-a așezat pe pragul casei cu fiica lui în brațe. A privit spre oameni și a spus:
— De azi înainte, niciun copil din satul acesta nu va mai fi lăsat să plângă de foame sau să doarmă în coteț. Eu m-am întors acasă, și nu doar pentru fata mea, ci pentru toți copiii de aici.
Cuvintele lui au avut puterea unei predici. Oamenii s-au rușinat, au lăsat capetele în jos. Unii au adus repede pâine, alții lapte, alții haine pentru fetiță.
A doua zi, biserica din sat a fost plină. Preotul a vorbit despre milă și despre datoria fiecăruia. Și, pentru prima dată după mult timp, satul a simțit că trebuie să fie o familie mare, nu doar o adunătură de case risipite pe o vale.
Anii au trecut, dar povestea aceea a rămas. Oamenii încă își amintesc cum un tată întors din război a transformat durerea fiicei lui într-o lecție pentru toți.
Și dacă astăzi întrebi pe ulițele satului de ce niciun copil nu mai rămâne flămând, bătrânii îți vor spune simplu:
— Pentru că atunci, Toma Herrera a venit acasă și a învățat pe toată lumea ce înseamnă să fii părinte.