Aveam o relație complicată cu sora mea vitregă, Alina. N-am fost niciodată apropiate — nici când am devenit „surori”, nici după ce am crescut. Însă într-o zi, viața ne-a forțat să ne alegem: rămânem străine sau ne salvăm una pe alta?
Totul a început cu o pierdere. Părinții noștri, căsătoriți de ani buni, s-au dus într-un weekend prelungit și n-au mai venit niciodată înapoi. Un accident cumplit i-a răpit, iar eu și Alina am rămas singure. Două fete de 20 și ceva de ani, unite doar printr-o semnătură pe un certificat de căsătorie dintre părinții noștri.
În loc să ne apropie, tragedia doar a așezat o tăcere grea între noi. Ne vedeam rar, ne scriam uneori, și cam atât. Ea era mereu fata perfectă — diplomată, sigură pe ea, iubită de toată lumea. Eu eram opusul — visătoare, artista cu pete de vopsea pe haine, mereu cu capul în nori.
Când mi-a spus că s-a logodit, am simțit o emoție ciudată: nu gelozie, nu invidie, dar o neliniște pe care n-o puteam explica. Îl chema Andrei, părea ireproșabil — elegant, manierat, cu un zâmbet de reclame. Genul de bărbat care câștigă încrederea tuturor dintr-o singură privire.
Și totuși… ceva nu era în regulă.
Totul s-a schimbat într-o seară ploioasă, când, întorcându-mă de la o expoziție, am intrat într-un bar să-mi usuc hainele și să-mi liniștesc mintea. Mă așezasem la o masă din colț când am zărit o siluetă familiară. Era Andrei, dar nu era singur. Ținea de mână o femeie pe care nu o mai văzusem. Iar când s-au sărutat, acel sărut n-a lăsat loc de dubii.
Mi s-a pus un nod în gât. Nu-mi venea să cred. Am stat acolo înlemnită, urmărindu-i cum se urcă într-un taxi râzând, nepăsători. În seara aceea am plâns — nu pentru mine, ci pentru Alina. Ea, care în sfârșit își deschisese sufletul cuiva.
A doua zi i-am spus. Ne-am întâlnit la o cafenea și i-am povestit tot. A ascultat fără expresie, apoi a rostit doar atât:
— Poate ai înțeles greșit.
Atunci am știut: nu mă credea. Nu voia să creadă. Și cumva, nu am primit invitație la nuntă.
Mi-a fost greu să diger asta. Mă simțeam trădată de amândoi. Dar nu puteam lăsa lucrurile așa. Nu după ce l-am văzut cu ochii mei. Așa că am început să caut. Și am găsit-o: fata din bar se numea Cristina. Am recunoscut tatuajul de pe încheietura ei dintr-o fotografie de pe Instagram.
Am ezitat ore în șir, apoi i-am scris:
„Bună. Cred că iubitul tău urmează să se căsătorească cu sora mea vitregă.”
La început a fost reticentă. Apoi, după câteva mesaje, mi-a spus ceva care mi-a dat fiori:
— Mi-a spus că logodnica lui a murit într-un accident.
Mi s-a făcut rău. Am cerut dovezi. Cristina mi-a trimis capturi de ecran. Zeci. Promisiuni, declarații, planuri de viitor. Ba chiar a fost de acord să-mi dea acces la contul ei, ca să pot vorbi cu Andrei în numele ei.
Am început să scriu, iar el a mușcat momeala. A devenit afectuos, romantic, chiar… strategic. La un moment dat, a zis:
— Familia logodnicei mele e bogată. Are o soră vitregă. Dacă se întâmplă ceva cu ea, moștenirea ajunge la… surioara.
Eram eu. Vorbea despre mine, fără să știe că chiar eu îi citeam fiecare cuvânt.
Mi-a fost clar: omul ăsta nu era doar un trădător. Era un manipulator periculos.
Apoi, am primit un mesaj de la el. Nu de la Cristina. De la el, direct către mine:
— Maya, cred că e timpul să vorbim. Ești o femeie deșteaptă. Mă înțelegi.
Emoji cu ochiul.
Mi s-a făcut greață.
Am știut că trebuie să acționez. N-am mai avut încredere să-i spun Alinei. Nu după ce refuzase să mă creadă. Așa că m-am dus la cineva din interior — Jenna, prietena ei din facultate și domnișoară de onoare. I-am trimis totul. Reacția ei a fost promptă:
— Ce nenorocit. Trebuie să intri. Îți voi da acces.
Așa am ajuns, în ziua nunții, îmbrăcată ca personal de catering. Părul strâns, un șorț negru, o sticlă de apă în mână. Am intrat pe ușa din spate, nevăzută.
Ceremonia era în toi. Muzică, flori, oameni emoționați. Alina pășea pe culoar spre altar. El o aștepta zâmbind, sigur pe el, ca și cum nimic nu-l putea atinge.
Jenna era acolo. Ținea în mână o telecomandă minusculă. Ne-am privit. Am dat din cap.
Am pășit în mijlocul sălii.
Toate privirile s-au întors spre mine. Unii m-au recunoscut. Alții au murmurat între ei. Jenna a apăsat pe buton.
Pe ecranul din spatele altarului au început să curgă mesajele. Întâi o poză cu Andrei și Cristina. Apoi:
„Voi merge cu tine. N-o să știe ce a lovit-o.”
„Sora ei e slabă. O putem păcăli. Banii sunt aproape.”
Alina a încremenit. Buchetul i-a tremurat în mâini. A privit în gol. Andrei a început să se bâlbâie, să încerce să explice. A strigat la mine că i-am distrus viața.
— Nu. Tu ți-ai distrus-o singur, i-am spus.
Alina s-a întors spre el.
— E adevărat? Totul?
El a încercat să se apropie. Ea a făcut un pas în spate.
— Ieși. Acum.
Paza a intervenit. A fost scos din sală cu obrajii roșii și ochii holbați, ca un animal prins în capcană.
După câteva minute de tăcere apăsătoare, Alina a venit spre mine. Ochii îi erau în lacrimi.
— M-ai salvat… Și eu nu te-am crezut. Îți mulțumesc.
Ne-am îmbrățișat. O îmbrățișare reală, cum nu avusesem niciodată.
În noaptea aceea am vorbit ore întregi. Am râs de copilăria noastră. Am plâns pentru părinți. Și am înțeles, în sfârșit, că nu mai suntem doar surori vitrege.
Suntem surori. Punct.
Câteva săptămâni mai târziu, Andrei a fost arestat. Nu era la prima ispravă, iar poliția avea acum suficiente probe.
Iar eu și Alina? Ne vedem în fiecare săptămână. Luăm prânzul, vorbim, ne plângem una alteia de viață. Nu totul e perfect, dar e real.
Uneori, ca să salvezi o persoană, trebuie să-i spulberi visul.
Și da — uneori, trebuie să strici o nuntă ca să repari o viață.