Mihai și-a coborât privirea pentru câteva clipe.
Părea că își caută cuvintele.
— Ileana… am greșit.
Ea a rămas tăcută.
Nu venise pentru scuze.
Venise pentru răspunsuri.
— Victoria și cu mine ne-am despărțit acum mai bine de un an.
Ileana nu a reacționat.
Nu simțea nici satisfacție.
Nici răzbunare.
Doar o liniște ciudată.
— Și?
— Și am realizat ceva.
A făcut o pauză.
— Am realizat că am fugit de bătrânețe, nu de tine.
Ileana și-a încrucișat brațele.
— Cinci ani ți-au trebuit să afli asta?
— Da.
Mihai a zâmbit amar.
— Și poate că nici acum nu aș fi avut curajul să-ți spun.
A împins spre ea plicul gros.
— Ce este?
— Scrisori.
— Scrisori?
— Le-am scris în ultimul an. N-am avut curajul să le trimit.
Ileana nu a atins plicul.
— De ce faci asta?
Mihai a privit spre fereastră.
— Pentru că mi-ai lipsit în fiecare zi.
Pentru prima dată după mult timp, Ileana nu a găsit imediat un răspuns.
Nu pentru că îl credea.
Ci pentru că vedea cât de sincer părea.
— Nu mă aștept să mă ierți.
— Bine faci.
— Și nu mă aștept să mă primești înapoi.
Ileana a ridicat sprâncenele surprinsă.
— Atunci de ce ești aici?
Mihai a zâmbit trist.
— Pentru că nu voiam să mor fără să-ți spun adevărul.
În jurul lor, cafeneaua continua să zumzăie.
Oamenii vorbeau.
Chelnerii treceau grăbiți.
Dar pentru câteva clipe, lumea părea suspendată.
— Știi ceva? a spus în cele din urmă Ileana.
— Ce?
— Nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o acum cinci ani.
— Știu.
— Și nici viața mea nu mai este aceeași.
Mihai a încuviințat.
— Nu vreau să schimb asta.
A urmat o tăcere lungă.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu era una dureroasă.
Era o tăcere împăcată.
Duminică, la prânz, amândoi au mers la Elena.
Au stat la aceeași masă.
Au vorbit.
Au râs timid.
Au depănat amintiri.
Nu s-au împăcat.
Nu au reluat relația.
Dar au făcut ceva poate chiar mai greu.
Au renunțat la război.
La plecare, Mihai s-a apropiat de ușă.
— Mulțumesc că ai venit în parc.
Ileana a zâmbit ușor.
— Mulțumesc că ai spus adevărul.
În acea seară, când a ajuns acasă, a deschis pentru prima dată plicul cu scrisori.
A citit una.
Apoi încă una.
Apoi încă una.
Nu toate rănile se vindecă.
Dar unele încetează să mai doară.
Iar pentru prima dată după cinci ani, Ileana a simțit că poate privi trecutul fără să plângă.