Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am simțit cum mi se strânge mâna în jurul degetelor lui Max.
Alexandru s-a uitat la mine.
— Ce a spus?
— Alexandru, nu aici.
— Medalionul acela ți l-am dăruit eu înainte să divorțăm.
Max ne privea nedumerit.
M-am aplecat spre el.
— Du-te, te rog, la Irina.
— Dar avionul…
— Ia-l cu tine.
A ezitat.
— Vin și eu?
— Mai târziu.
După ce a plecat, Alexandru s-a întors spre mine.
— Este fiul meu?
Victoria a rămas în spatele lui.
N-am mai avut unde să fug de întrebarea aceea.
— Da.
Alexandru a pălit.
— Da?
— Max este fiul tău.
A făcut un pas înapoi.
— Cinci ani.
Nu era o întrebare.
— Da.
— Mi-ai ascuns copilul cinci ani?
Acolo s-a rupt ceva în mine.
— Eu ți l-am ascuns?
— Nu știam că există!
— Am încercat să-ți spun.
— Niciodată.
Mi-am deschis geanta.
Păstrasem plicul ani întregi.
Nu pentru că sperasem că vom ajunge în momentul acela.
Ci pentru că nu reușisem niciodată să-l arunc.
— Am aflat că sunt însărcinată la două săptămâni după divorț.
Alexandru se uita la plic.
— Și?
— Am venit la biroul tău.
— Aș fi știut.
— N-am ajuns la tine.
Victoria nu mai spunea nimic.
Am scos scrisoarea.
— Prima dată mi s-a spus că ești plecat. A doua oară m-a întâmpinat mama ta.
Alexandru și-a ridicat brusc privirea.
— Mama?
— Mi-a spus că știai despre sarcină.
— Nu.
— Mi-a spus că nu vrei copilul.
— Elena, nu.
— Mi-a spus că nu vrei să mă mai vezi și că ai rugat-o pe ea să rezolve situația.
— N-aș fi făcut asta niciodată.
— Eu de unde trebuia să știu?
I-am întins plicul.
Înăuntru se afla scrisoarea pe care i-o trimisesem atunci.
Și răspunsul pe care îl primisem de la Mariana.
Alexandru a citit.
O dată.
Apoi încă o dată.
Fața i s-a schimbat.
— Asta este scrisul mamei.
— Știu.
În scrisoare, Mariana susținea că Alexandru știa că sunt însărcinată și că nu dorea nicio legătură cu mine sau cu copilul.
Dar partea pe care nu o uitasem niciodată era alta.
Spunea că Alexandru își refăcea deja viața cu Victoria.
Alexandru și-a ridicat ochii.
— Eu nu eram cu Victoria atunci.
— Eu nu aveam cum să știu asta.
— Relația noastră a început aproape un an mai târziu.
Victoria s-a mișcat neliniștită.
Am observat.
Alexandru a observat și el.
— Victoria?
— Ce?
— Mama te cunoștea atunci.
— Eram asistenta ta.
— Știai că Elena venise la birou?
— Nu.
Răspunsese prea repede.
— Victoria.
— Am spus că nu.
— Știai că era însărcinată?
— Nu știam că a păstrat copilul!
S-a făcut liniște.
Victoria și-a dus mâna la gură.
Alexandru o privea.
— Ce ai spus?
— Alexandru…
— Cum puteai să nu știi că „a păstrat copilul” dacă nu știai că era însărcinată?
Ochii Victoriei s-au umplut de lacrimi.
— Nu a fost așa.
— Atunci cum a fost?
A încercat să explice.
Mariana aflase despre sarcină când venisem la birou.
Victoria fusese acolo în ziua aceea.
Mama lui Alexandru îi spusese că un copil m-ar fi legat din nou de fiul ei și că eu îi distrusesem deja suficient viața.
Îi ceruse Victoriei să nu-i spună nimic.
— Și ai acceptat? a întrebat Alexandru.
— Mama ta mi-a spus că tu nu mai voiai nimic cu Elena.
— Dar știai că exista un copil care putea fi al meu.
Victoria a început să plângă.
— Te iubeam.
Alexandru a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Asta nu este iubire.
Telefonul lui a vibrat.
S-a uitat la ecran.
— Mama.
Victoria păli.
— I-am spus că Elena este aici.
Alexandru a răspuns și a pus telefonul pe difuzor.
— Max este fiul meu?
Mariana a tăcut.
— Mamă, te-am întrebat ceva.
— Alexandru, trebuie să mă asculți înainte să tragi concluzii.
— Știai?
— Am făcut ceea ce trebuia.
— Mi-ai spus vreodată că Elena era însărcinată?
— Nu.
Cel puțin nu a încercat să mintă.
— De ce?
Vocea Marianei deveni mai dură.
— Pentru că îmi amintesc ce om erai în ultimele luni ale căsniciei. Nu dormeai, nu munceai cum trebuie, vă certați permanent. Începuseși să construiești ceva important și ea te trăgea înapoi în aceeași viață.
— Era soția mea.
— Era fosta ta soție când a venit însărcinată!
— Cu copilul meu!
— Nu aveam de unde să știu sigur că era al tău.
— Atunci trebuia să mă lași pe mine să aflu.
Mariana nu cedă.
— Și ce ai fi făcut? Te-ai fi întors la ea din vinovăție? Ai fi distrus tot ce construiseși?
Alexandru își încleștă maxilarul.
— Mi-ai luat dreptul să aleg.
— Te-am protejat.
— Nu. Ai decis în locul meu.
Mariana ridică vocea.
— Pentru că cineva trebuia s-o facă! Tu nu gândeai limpede când era vorba despre Elena.
Am văzut ceva schimbându-se în expresia lui.
— Și mesajele?
Mariana tăcu.
— Ce mesaje? am întrebat.
Alexandru se uita în gol.
— În ultimele luni ale căsniciei primeam mesaje anonime. Fotografii. Aluzii că mă mințeai.
M-am uitat la el.
— Și eu primeam.
Alexandru și-a apropiat telefonul.
— Mamă?
— Nu începe acum să rescrii trecutul.
— Tu le-ai trimis?
N-a răspuns.
Alexandru a închis telefonul.
Pentru prima dată am înțeles că nu doar sarcina fusese ascunsă.
Cineva lucrase mult mai devreme ca noi doi să nu mai avem încredere unul în celălalt.
Victoria a încercat să-l atingă.
Alexandru s-a retras.
— Când ajungem la mal, vreau să-ți iei lucrurile din apartamentul meu.
— Nu poți să arunci patru ani pentru ceva făcut înainte să fim împreună!
— Ai avut patru ani să-mi spui că exista posibilitatea să am un copil.
— Alexandru…
— Patru ani.
Victoria a plecat plângând.
Eu am rămas.
— Nu interpreta asta ca pe o împăcare, i-am spus.
S-a uitat la mine.
— Nu o fac.
— Și nu vei intra mâine în viața lui Max ca și cum ai fost acolo cinci ani.
— Știu.
— El decide ritmul. Eu îl protejez.
— Înțeleg.
Pentru prima dată în acea seară, vocea i s-a frânt.
— Dar lasă-mă măcar să încep.
Mai târziu i-am acordat zece minute.
Max stătea pe podeaua unei cabine și se juca cu avionul.
Alexandru s-a așezat la câțiva pași de el.
Max l-a studiat.
— Mama spune că ești tatăl meu.
— Da.
— Atunci unde ai fost?
Alexandru și-a coborât privirea.
— N-am știut că trebuie să te caut.
Max s-a gândit câteva secunde.
— Acum știi?
Alexandru a zâmbit cu ochii umezi.
— Acum știu.
Max i-a întins avionul.
— Atunci poți să te joci cu mine.
Așa a început relația lor.
Nu am uitat cinci ani într-o seară și nu l-am lăsat pe Alexandru să recupereze totul în câteva săptămâni.
A făcut un test ADN, care a confirmat paternitatea.
Apoi a venit constant.
La început pentru câteva ore.
După aceea pentru zile întregi.
Nu a forțat nimic.
Nu mi-a cerut să ne împăcăm.
Cu Victoria a încheiat relația.
Iar cu Mariana a rupt orice legătură pentru aproape un an.
Când ea a cerut în cele din urmă să-l cunoască pe Max, Alexandru i-a răspuns:
— Nu eu decid. Elena decide dacă și când este sigur pentru el. Ai hotărât o dată în locul nostru. Nu vei mai face asta.
Cel mai mult a contat însă altceva.
Alexandru a rămas.
La fiecare întâlnire promisă.
La fiecare aniversare.
La fiecare moment în care Max îl aștepta.
Un an și jumătate mai târziu, eu și Alexandru am decis să încercăm din nou.
Nu pentru că trecutul dispăruse.
Și nu pentru că aveam un copil împreună.
Ci pentru că omul care îmi fusese luat prin minciuni devenise, în sfârșit, omul care putea privi adevărul fără să fugă de el.
Într-o seară, Max construia un avion din piese pe covor.
Alexandru s-a așezat lângă el.
— Tată, ții asta?
Alexandru a luat piesa pe care i-o întindea.
N-a spus nimic.
Doar s-a uitat pentru o secundă spre mine.
După cinci ani în care amândoi crezuserăm că celălalt alesese să plece, eram din nou în aceeași cameră.
De data aceasta, nimeni nu mai putea decide în locul nostru.