Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii la Mara.
— Ce aș putea afla care să schimbe asta?
— Nu știu, tată.
— Mama nu ți-a spus?
— Nu.
Și-a șters repede ochii.
— Mi-a spus doar unde să cauți.
Atunci am înțeles cât de nedreaptă fusese povara pe care Elena o lăsase pe umerii unui copil de zece ani.
— Ascultă-mă bine. Nu trebuia să păstrezi singură secretul ăsta.
— Dar i-am promis.
— Știu. Și nu sunt supărat pe tine.
— Nici dacă găsești ceva rău?
M-am ridicat și m-am dus lângă ea.
— Nu există nimic lăsat de mama ta într-un pod care să schimbe faptul că voi sunteți copiii mei.
— Promiți?
Întrebarea m-a lovit.
Cu doi ani înainte, Elena mă întrebase același lucru.
Am cuprins-o pe Mara cu brațele.
— Promit.
Nu am urcat imediat în pod.
Am așteptat până când Andrei și Ioana au venit acasă.
Nu voiam să descopăr singur ceva care îi privea și pe ei.
Le-am spus numai ce îmi spusese Mara.
Andrei s-a uitat la sora lui.
— Știai de doi ani?
— Andrei, am intervenit. Nu începem cu asta.
— Dar…
— Avea zece ani. Mama voastră i-a cerut să păstreze secretul. Nu ea a creat situația.
Ioana s-a apropiat de Mara și i-a luat mâna.
— Unde trebuie să căutăm?
Mara ne-a condus în pod.
În spatele unor cutii cu haine am găsit o ladă albastră de plastic pe care nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată deschisă.
Mara a arătat spre ea.
— Asta.
Am coborât-o în sufragerie.
Înăuntru nu erau bijuterii.
Nu erau bani.
Erau zeci de plicuri.
Pe toate apărea același nume.
Radu Marinescu.
Am simțit că-mi îngheață mâinile.
Știam numele.
Era tatăl biologic al copiilor.
Andrei a luat primul plic.
— De ce avea mama scrisori de la el?
Am deschis una.
Era veche de aproape doisprezece ani.
„Elena, te rog să mă lași măcar să vorbesc cu ei. Nu-ți cer să mă ierți și nu-ți cer să ai încredere în mine. Vreau doar să știu dacă sunt bine.”
Am luat alta.
„Am trimis din nou banii. Dacă nu vrei să-i primești de la mine, pune-i într-un cont pentru copii.”
A treia era trimisă câteva luni mai târziu.
„Știu că am distrus tot când am plecat. Știu că nu am dreptul să mă întorc și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Dar sunt în tratament și nu am mai jucat de opt luni. Lasă-mă să le demonstrez în timp.”
Andrei s-a ridicat brusc.
— Ce înseamnă asta?
N-am răspuns.
Nu puteam.
Elena îmi spusese că Radu dispăruse.
Că nu trimisese bani.
Că nu încercase să-i vadă.
În cutie erau dovezi că adevărul fusese mai complicat.
Radu avusese într-adevăr probleme grave cu jocurile de noroc și acumulase datorii. Plecase într-o perioadă în care copiii erau foarte mici și o lăsase pe Elena să se descurce singură.
Dar, după aproape doi ani, intrase într-un program de recuperare.
Apoi începuse să scrie.
Să trimită bani.
Să ceară să-i vadă.
Elena refuzase.
Ioana plângea.
— Deci mama ne-a mințit?
Am tras aer în piept.
Aș fi putut s-o apăr.
Aș fi putut spune că avusese motive, că fusese speriată, că încercase să-i protejeze.
Dar copiii mei meritau adevărul.
— Da. În privința asta, mama voastră nu ne-a spus adevărul.
Andrei s-a întors spre mine.
— Nici tu nu știai?
Felul în care m-a întrebat m-a durut.
— Nu.
— N-ai văzut niciodată scrisorile?
— Niciuna.
— N-ai știut că trimitea bani?
— Nu.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Atunci toată viața noastră…
— Nu. Nu toată viața voastră. O parte din trecutul vostru. Și tocmai de aceea trebuie să aflăm exact ce s-a întâmplat înainte să judecăm pe cineva.
În fundul cutiei era un dosar.
Acolo am găsit o scrisoare netrimisă a Elenei către Radu.
„Mi-e frică să te las să intri iar în viața lor. Acum sunt bine. Dacă te primesc și dispari din nou, îi rănești pentru a doua oară. Nu pot risca.”
Am închis ochii.
Înțelegeam frica Elenei.
Dar nu puteam spune că fusese corect ceea ce făcuse.
Mai ales după ce Radu continuase ani întregi să încerce.
Sub scrisoare se afla un plic pe care era scris numele meu.
„Victor.”
L-am deschis.
Elena îmi scrisese cu puțin timp înainte să moară.
Îmi spunea adevărul.
Radu nu fusese un tată bun la început.
O lăsase singură într-o perioadă îngrozitoare și îi pierduse încrederea.
Dar încercase să se schimbe.
Iar ea nu-i mai permisese să se apropie.
„Când ai apărut tu”, scria Elena, „copiii au avut pentru prima dată stabilitatea pe care mi-o dorisem pentru ei. Apoi ai devenit tatăl lor și mi-a fost frică să nu distrug totul dacă Radu revenea.”
Mai jos era propoziția care m-a făcut să las scrisoarea în poală.
„Am continuat să spun că i-a abandonat pentru că, după atâția ani, adevărul devenise mai greu de recunoscut decât minciuna.”
Andrei s-a ridicat.
— Vreau să-l găsesc.
Ioana a spus imediat:
— Și eu.
Mara nu spunea nimic.
În dosar exista un număr de telefon.
Am ezitat.
Nu pentru că mă temeam că Radu îmi va „lua” copiii.
Erau adolescenți, iar eu eram tatăl lor legal și omul care îi crescuse.
Mă temeam de altceva.
Că omul de la celălalt capăt al telefonului putea confirma că femeia pe care o iubisem îi ținuse departe de el chiar și după ce încercase să se schimbe.
Am sunat a doua zi.
— Alo?
— Radu Marinescu?
— Da.
— Mă numesc Victor.
A urmat o tăcere lungă.
— Soțul Elenei?
— Da.
A respirat greu.
— De ce mă sunați?
— Elena a murit acum doi ani.
Nu a spus nimic.
Apoi am auzit un suspin.
Radu nu știa.
După câteva minute, vocea lui s-a schimbat.
— Copiii sunt bine?
— Sunt aici cu mine.
— Toți?
— Toți.
A început să plângă.
Dar conversația nu a rămas liniștită mult timp.
Când i-am spus că găsisem scrisorile, Radu a devenit tăcut.
— Atunci știți.
— Știu o parte.
— Am trimis peste cincizeci de scrisori, Victor.
— Am găsit treizeci și două.
— Au fost mai multe.
Mi s-a strâns stomacul.
— Ce s-a întâmplat cu restul?
— Nu știu. Unele s-au întors. Unele au rămas fără răspuns. După ce i-ai adoptat, Elena m-a sunat și mi-a spus să mă opresc.
— Și te-ai oprit.
— Da.
Tonul lui devenise apăsat.
— Pentru că atunci am înțeles că nu mai aveam dreptul să apar după atâția ani și să le răstorn viața. Dar să nu credeți că am fost un tată nevinovat căruia i-au fost furați copiii. Eu am provocat ruptura. Elena doar a dus-o prea departe.
Răspunsul lui m-a surprins.
Nu încerca să transforme o femeie moartă în singurul vinovat.
— Vor să te cunoască.
A rămas tăcut.
— Toți trei?
— Da.
— Dumneavoastră ce vreți?
M-am uitat spre copii.
— Vreau să poată afla singuri cine ești.
Prima întâlnire a avut loc într-o cafenea liniștită din Brașov.
Radu venise înaintea noastră.
Când ne-a văzut, s-a ridicat, dar nu s-a repezit spre copii.
Andrei a fost primul care a vorbit.
— De ce ai plecat?
Radu nu s-a ascuns.
Le-a povestit despre datorii, jocuri de noroc și despre omul care fusese atunci.
— Am fost un tată prost, a spus. Asta nu se schimbă doar pentru că după aceea am încercat să repar.
— Mama trebuia să ne spună, a răspuns Andrei.
— Da.
— Ești supărat pe ea?
Radu a rămas câteva secunde pe gânduri.
— Am fost ani întregi. Dar mama voastră a rămas singură cu trei copii din cauza mea. Când eu m-am schimbat, ea nu avea nicio obligație să uite cine fusesem.
Ioana și-a șters ochii.
— Dar nici să ne mintă.
— Nu, a spus Radu. Nici asta.
Mara stătuse aproape lipită de mine.
După aproape două ore, a vorbit și ea.
— Dacă începem să te vedem, o să vrei să fii tatăl nostru?
Radu s-a uitat la mine.
Apoi din nou la ea.
— Eu sunt tatăl vostru biologic. Asta nu pot schimba. Dar tatăl vostru este omul care v-a crescut.
Mara mi-a prins mâna.
— Deci nu trebuie să alegem?
— Nu.
Relația lor cu Radu nu s-a reparat într-o după-amiază.
Andrei a vrut să-l vadă din nou după câteva săptămâni.
Ioana a avut nevoie de mai mult timp.
Mara luni întregi nu a acceptat să rămână singură cu el.
Radu nu a forțat nimic.
Uneori apărea la o cafea.
Alteori vorbea cu ei la telefon.
Au existat și certuri.
Andrei l-a întrebat odată de ce nu venise pur și simplu la ușă în toți acei ani.
Radu i-a răspuns:
— Pentru că atunci când voi aveați nevoie de mine, eu am ales jocurile. Nu puteam apărea mai târziu și să pretind că dorința mea de a repara îmi dă automat dreptul să intru peste viața voastră.
Nu l-am iertat eu în numele copiilor.
Nici nu era treaba mea.
Fiecare dintre ei și-a construit propria relație cu el.
Iar eu a trebuit să fac pace cu un adevăr mai greu.
O iubisem pe Elena.
Continui să o iubesc.
Dar greșise.
Faptul că intenția ei fusese să-i protejeze nu transforma automat decizia într-una corectă.
La aproape un an după ce deschiseserăm cutia, Mara a intrat într-o seară în camera mea.
Aveam o carte în mână.
— Tată?
— Da?
— Pot să te întreb ceva?
Am lăsat cartea jos.
— Sigur.
— Te-ai gândit vreodată că, dacă Radu n-ar fi plecat, poate tu n-ai fi devenit tatăl nostru?
— Da.
— Te deranjează?
M-am gândit puțin.
— Nu-mi place ce a trebuit să vi se întâmple ca eu să ajung în viața voastră. Dar nu regret nicio zi în care am fost tatăl vostru.
A dat din cap.
A ajuns la ușă, apoi s-a întors.
— Mama avea dreptate într-o privință.
— Care?
Mara a zâmbit.
— Tu chiar ești tatăl nostru.