Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce prăjitură? a repetat Nicolae.
Elena a răspuns înaintea mea.
— Una mică. Nici măcar n-a mâncat-o. Dar Adriana face scandal de parcă aș fi încercat să-i fac rău copilului.
— Mamă, ce conține?
Elena a tăcut.
M-am apropiat de telefon.
— Exact ingredientul despre care medicul ne-a spus să avem grijă.
Nicolae a expirat.
— Mamă…
— Nu începe și tu! a izbucnit Elena. Sunt bunica lui. Crezi că i-aș face rău intenționat?
— Atunci de ce i-ai dus-o în cameră după ce Adriana ți-a spus să n-o faci?
Am privit-o.
Pentru o secundă am crezut că Nicolae înțelesese.
Dar Elena a schimbat imediat direcția.
— Pentru că soția ta mă umilește în fața copilului! Orice fac eu este greșit. Orice spun eu trebuie verificat. De trei ani mă tratează ca pe o femeie incapabilă să stea cu propriul nepot.
Nicolae n-a răspuns imediat.
Apoi a spus:
— Ajung acasă într-o jumătate de oră. Nu vă mai certați până atunci.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Nicolae, nu este o ceartă despre două păreri diferite.
— Știu. Vorbim când ajung.
Elena a închis.
Zâmbea.
— Vezi?
— Ce să văd?
— Că fiul meu nu sare când pocnești tu din degete.
Atunci am înțeles ceva.
Nu venise cu acea cutie pentru că uitase.
Nu era confuză.
Voia să demonstreze că regulile mele puteau fi încălcate și că Nicolae avea să o apere.
Am luat cutia.
— Plecați.
— Nu plec până nu vine Nicolae.
— Este și casa mea.
— Este casa fiului meu.
— Și a mea.
S-a așezat în sufragerie și și-a pus geanta lângă ea.
A refuzat pur și simplu să plece.
Nicolae a ajuns după aproape patruzeci de minute.
Matei era în camera lui.
Eu și Elena stăteam în capetele opuse ale sufrageriei.
Soțul meu și-a lăsat cheile pe comodă.
— Vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat.
— Eu îți spun, a început Elena.
— Nu. Mai întâi Adriana.
I-am povestit.
Fără să ridic vocea.
I-am spus că verificasem cutia, că îi spusesem clar mamei lui că Matei nu poate mânca prăjiturile și că le pusesem deoparte.
Apoi îi spusesem cum, după trei minute, o găsisem în camera lui cu aceeași cutie deschisă.
Nicolae s-a întors spre mama lui.
— E adevărat?
— Nu i-am dat nimic.
— Nu asta te-am întrebat.
Elena s-a ridicat.
— Da, m-am dus la el. Voiam să-i explic că nu trebuie să trăiască speriat de mâncare toată viața.
Nicolae a rămas nemișcat.
— Tu voiai să-i explici?
— Cineva trebuie.
— În locul medicului?
— Nu răstălmăci.
— În locul nostru?
Vocea ei s-a ridicat.
— De când ești cu femeia asta, trebuie să cer voie pentru orice!
Am încremenit.
Nicolae a privit-o lung.
— „Femeia asta” este soția mea.
— Și eu sunt mama ta.
— Nu sunt două funcții care concurează.
— Ba exact asta face ea! Încearcă să mă scoată din familia ta.
Elena și-a luat geanta.
Credeam că pleacă.
În schimb, s-a întors spre Nicolae.
— Spune-i acum. Spune-i că nu poate hotărî singură dacă eu îmi văd nepotul.
Nicolae s-a uitat la mine.
Apoi la mama lui.
— Nu hotărăște singură.
Elena a zâmbit imediat.
Dar Nicolae a continuat:
— Hotărâm împreună. Și eu nu-l mai las pe Matei singur cu tine.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce?
— Ai știut regula. Adriana ți-a repetat-o. Și după aceea ai așteptat să iasă din cameră și ai făcut exact ce îți spusese să nu faci.
— Nu i-am dat nimic!
— Pentru că a intrat ea.
Elena s-a albit la față.
— Îți alegi nevasta în locul mamei tale?
— Îmi protejez copilul.
— De mine?
— Astăzi, da.
A fost propoziția care a rupt tot.
Elena n-a plecat liniștită.
A început să țipe că Adriana mă întorsese împotriva ei, că Matei avea să crească speriat și că într-o zi Nicolae avea să regrete că își îndepărtase propria mamă.
Apoi a scos telefonul.
— Foarte bine. Atunci să afle și familia ce faceți.
În următoarele două zile au început telefoanele.
O mătușă l-a sunat pe Nicolae.
Apoi sora lui.
Apoi un văr.
Povestea transmisă de Elena era simplă: eu îi interzisesem bunicii să-și vadă nepotul „pentru că îi oferise o prăjitură”.
Nicolae a încercat inițial să explice fiecăruia.
După al patrulea telefon, s-a oprit.
I-a trimis mamei lui un singur mesaj:
„Nu este vorba despre o prăjitură. Este vorba despre faptul că ai făcut intenționat ceva ce știai că poate fi periculos pentru Matei. Când vei putea recunoaște asta fără să dai vina pe Adriana, putem discuta.”
Elena nu și-a cerut scuze.
Nu după o zi.
Nici după o săptămână.
Timp de aproape două luni l-a văzut pe Matei doar atunci când eram și noi prezenți.
La prima aniversare de familie la care ne-am întâlnit din nou, a încercat să-i ofere o felie de tort.
Matei s-a uitat la ea și a întrebat singur:
— Bunico, ai verificat ingredientele?
Elena a rămas cu farfuria în mână.
— Nu.
— Atunci întrebăm întâi pe mama sau pe tata.
Nicolae s-a ridicat, a luat ambalajul tortului și l-a verificat.
Nu era potrivit pentru el.
I-a adus alt desert.
Nimeni n-a făcut scandal.
Nimeni n-a țipat.
Dar Elena a văzut ceva ce refuzase mult timp să accepte.
Regula nu era a mea.
Era regula familiei noastre.
Abia câteva săptămâni mai târziu a venit la noi.
De data aceasta a sunat la ușă.
Nu și-a folosit cheia.
De fapt, nu o mai avea. Nicolae i-o ceruse înapoi.
Am deschis.
Elena avea o sacoșă în mână.
— Am cumpărat ceva pentru Matei.
Mi-a întins produsul fără să-l deschidă.
— Verifici tu?
Am citit eticheta.
Era în regulă.
— Da.
A rămas în prag.
— Pot să intru?
Am dat din cap.
Nu a existat o împăcare spectaculoasă.
Nu mi-a spus că avusesem dreptate în toate.
Nici eu nu aveam nevoie de asta.
Dar din ziua aceea n-a mai oferit niciodată ceva lui Matei fără să verifice înainte.
Iar Nicolae n-a mai folosit expresia „las-o și tu” atunci când mama lui încălca o limită stabilită de noi.
Pentru că problema nu fusese niciodată cine câștiga o ceartă între noră și soacră.
Problema fusese cine avea dreptul să decidă că o regulă legată de copilul nostru nu merita respectată.
Iar răspunsul, în sfârșit, era foarte simplu:
Nimeni.