Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce cuvânt? am întrebat.
Denis și-a ridicat privirea.
Mirela a intervenit:
— Nu contează.
— Ba tocmai a devenit foarte important. Ce i-ai promis?
— I-am spus că o ajutăm, a recunoscut Denis.
— Cu 15.000 de euro?
— N-am stabilit suma.
Mirela a râs nervos.
— Denis, nu începe acum să te răzgândești. Știai foarte bine cât costă lucrările.
M-am uitat de la unul la celălalt.
— Deci renovarea a început pentru că tu i-ai spus că vom plăti.
— Am crezut că putem discuta.
— Discuția trebuia să aibă loc înainte să promiți banii.
— Sunt și eu soțul tău, Elena.
— Și asta îți dă dreptul să promiți economiile mele?
N-a răspuns.
Mirela și-a pus geanta pe umăr.
— Eu nu stau aici să fiu umilită pentru că fiul meu vrea să-și ajute mama.
— Atunci nu stați.
S-a uitat surprinsă la mine.
— Ce-ai spus?
— Am spus că nu vă dau 15.000 de euro.
— Lucrările sunt începute.
— Atunci discutați cu omul care v-a promis banii.
Mirela s-a întors spre Denis.
— Rezolvă.
A plecat.
În clipa în care ușa s-a închis, Denis s-a întors spre mine.
— Ai făcut situația mult mai urâtă decât trebuia.
— Eu?
— Puteai măcar să discutăm.
— Discutăm acum. De unde urma să scoți 15.000 de euro dacă eu spuneam nu?
A tăcut.
Atunci ceva din comportamentul lui mi-a rămas în minte.
Nu părea doar un bărbat prins între soție și mamă.
Părea speriat.
— Denis, ai luat deja bani?
— Nu din contul tău.
Răspunsul a venit prea repede.
— Nu asta am întrebat.
— Elena…
— Ai luat deja bani?
— Am ajutat-o pe mama de câteva ori.
— Asta știu.
— Atunci ce mai vrei?
— Să știu cât.
— Nu țin contabilitatea fiecărui transfer.
A doua zi dimineață am făcut eu contabilitatea.
Nu din contul în care păstram banii proveniți din apartamentul bunicii. Acolo nu avusese acces.
Am verificat contul comun în care intrau lunar bani pentru cheltuielile familiei.
Am luat tranzacțiile din ultimele opt luni una câte una.
Prima sumă care mi-a atras atenția a fost 2.400 de euro.
Transfer către Mirela.
Apoi 1.800.
Apoi 3.200.
Mai existau câteva sume mai mici.
Am adunat totul.
11.700 de euro.
M-am uitat la rezultat de trei ori.
Dar nu terminasem.
Cu trei săptămâni înainte mai plecaseră 4.500 de euro.
Nu către Mirela.
Către Adrian, fratele lui Denis.
Am cerut istoricul complet al tranzacțiilor și am tipărit extrasele.
În seara aceea, Denis a intrat în bucătărie și le-a găsit pe masă.
S-a oprit.
— Ce sunt astea?
— Tu spune-mi.
N-a atins foile.
Am arătat spre prima tranzacție.
— 2.400 de euro.
Tăcere.
— Mama?
— Da.
— 1.800.
— Tot ea.
— 3.200.
A închis ochii.
— Renovarea băii.
— Și restul?
— Tot diverse lucruri.
— Totalul este 11.700 de euro, Denis.
— Banii erau în contul comun.
— Exact. Comun. Nu al tău.
— Și eu am contribuit la contul ăla.
— Nimeni nu spune că nu. Tocmai de aceea trebuia să decidem împreună.
Apoi am împins ultima pagină spre el.
— Adrian. 4.500 de euro.
Fața i s-a schimbat.
— A avut o problemă.
— Ce problemă?
— O datorie.
— Și ai plătit-o.
— Era fratele meu.
— Fără să-mi spui.
A lovit ușor masa cu palma.
— Pentru că știam că vei spune nu!
Am rămas nemișcată.
În sfârșit spusese adevărul.
— Deci nu ai uitat să mă întrebi.
N-a răspuns.
— Nici n-ai presupus că voi fi de acord.
— Elena…
— Știai că mă opun și tocmai de aceea ai făcut transferurile înainte să aflu.
— Încercam să-mi ajut familia.
— Eu ce sunt?
A tăcut.
Telefonul lui a început să sune.
Mirela.
A respins apelul.
A sunat din nou.
— Răspunde, am spus.
— Nu acum.
— Ba acum.
A pus telefonul pe difuzor.
— Denis, ce se întâmplă? a izbucnit Mirela. Constructorul vrea următoarea tranșă până vineri.
Denis s-a uitat la mine.
— Mamă, nu avem banii.
— Cum adică nu-i aveți?
— Elena nu este de acord.
A urmat o pauză.
— Dă-mi-o.
Am luat telefonul.
— Sunt aici.
— Ascultă-mă bine. Eu am început lucrarea pentru că Denis mi-a spus că mă ajutați. Am dat avans. Mi-au desfăcut bucătăria. Nu mai pot opri totul acum.
— Atunci Denis trebuia să vă promită numai bani asupra cărora putea decide singur.
— Sunteți căsătoriți!
— Exact.
— Ai zeci de mii de euro în bancă și mă lași cu apartamentul desfăcut doar ca să demonstrezi ceva?
— Nu vă las eu. Fiul dumneavoastră v-a făcut o promisiune fără acordul meu.
— Sunt mama lui.
— Iar eu sunt persoana din al cărei cont vreți banii.
Mirela și-a ridicat vocea.
— Denis, spui ceva sau o lași să vorbească așa cu mine?
M-am uitat la soțul meu.
Acolo era alegerea pe care o evitase luni întregi.
Nu între mine și mama lui.
Între a continua să pretindă că generozitatea făcută pe ascuns era normală și a recunoaște ce făcuse.
Denis și-a frecat fruntea.
— Mamă, Elena are dreptate.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Poftim?
— N-ar fi trebuit să-ți promit banii.
— Tu mi-ai spus să încep!
— Știu.
— Și acum ce fac?
— Te ajut eu să găsești o soluție pentru ce ai contractat deja. Dar nu din economiile Elenei și nu mai iau bani din contul comun fără să discut cu ea.
Mirela a început să vorbească peste el.
Denis a oprit-o.
— Nu. Ascultă-mă. Am făcut asta de prea multe ori.
Apoi i-a spus și despre extrase.
Pentru prima dată, Mirela a aflat că cei 2.400, 1.800 și 3.200 de euro nu fuseseră bani pe care Denis îi avea separat, așa cum îi lăsase să creadă.
— Mi-ai spus că sunt banii tăi, a zis ea.
— Am mințit.
— Denis!
— Am mințit și pe tine, și pe Elena.
Conversația n-a reparat nimic.
Dimpotrivă.
Mirela s-a înfuriat și pe mine, și pe el. Timp de câteva săptămâni le-a spus rudelor că o lăsasem cu apartamentul în șantier și că eu controlam banii fiului ei.
Numai că de data aceasta Denis nu m-a mai lăsat pe mine să mă apăr.
Când sora mamei lui m-a sunat să-mi explice ce înseamnă „să fii familie”, Denis i-a luat telefonul din mână.
— Elena n-a refuzat să-mi ajute mama. Eu am promis bani care nu erau ai mei de promis. Dacă vreți să fiți supărați pe cineva, fiți pe mine.
După aceea am separat complet economiile personale de banii folosiți pentru cheltuielile comune.
Denis a început să pună lunar înapoi partea din transferurile pe care le făcuse fără acordul meu.
Nu pentru că o sumă restituită ștergea ce se întâmplase.
Ci pentru că nu eram dispusă să reconstruiesc încrederea numai din scuze.
Au trecut aproape zece luni până când am început din nou să căutăm o casă.
Într-o sâmbătă am găsit una mică, la marginea Bucureștiului.
Nu era spectaculoasă.
Dar avea o bucătărie luminoasă, o curte suficientă pentru o masă și prețul ne permitea să nu ne golim toate economiile.
Când a venit momentul avansului, Denis nu mi-a spus ce să fac cu banii.
Nu a presupus nimic.
A pus pe masă suma pe care reușise el să o strângă în lunile acelea și m-a întrebat:
— Facem asta?
M-am uitat la el.
Apoi la actele casei.
— Da.
Asta a fost tot.
Nu pentru că uitasem cei 15.000 de euro pe care mama lui îi considera cândva aproape ai ei.
Și nici pentru că un extras de cont reparase căsnicia noastră.
Ci pentru că, de data aceasta, înainte ca vreun ban să plece undeva, la masă erau două persoane.
Și niciuna nu hotărâse în locul celeilalte.