Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Ștefania câteva secunde.
— Deci asta ați discutat voi la trei zile după ce v-ați îngropat tatăl?
Bogdan a intervenit:
— Nu încerca să ne faci să ne simțim vinovați. Știi foarte bine că trebuie discutată moștenirea.
— N-am cerut nimic.
— Încă, a spus Ștefania.
Cuvântul acela mi-a rămas în minte.
Încă.
Pentru ei, verdictul fusese dat cu unsprezece ani înainte.
Am intrat în casă și am închis ușa terasei.
— Nu-mi strâng lucrurile până când nu se clarifică legal tot ce a lăsat Mihai.
Ștefania a râs scurt.
— Exact la asta mă așteptam.
De data aceasta n-am mai răspuns.
Patru zile mai târziu m-a sunat domnul Ionescu, avocatul lui Mihai.
Mi-a cerut să vin singură la cabinet înainte de întâlnirea pentru succesiune.
Când am ajuns, a închis ușa și a scos dintr-un dulap o cutie metalică mică.
— Soțul dumneavoastră mi-a adus asta acum patru luni.
Exact după conversația în care îi spusesem că probabil voi pleca din casă dacă el va muri.
În cutie se afla o scrisoare.
Am recunoscut imediat scrisul lui Mihai.
„Draga mea Adriana,
Dacă citești asta, probabil că Bogdan și Ștefania au început deja să vorbească despre casă.”
Mi-am dus mâna la gură.
Domnul Ionescu a rămas tăcut.
Am continuat.
„Timp de unsprezece ani ai suportat să fii acuzată că m-ai iubit pentru ceea ce aveam. Eu știu cine a dat și cine a primit în căsnicia noastră.”
Sub scrisoare se afla un dosar.
L-am deschis.
Erau extrase bancare vechi.
Cu șase ani înainte, una dintre investițiile lui Mihai mersese prost. Avea datorii despre care copiii lui nu aflaseră niciodată.
Eu tocmai îmi vândusem apartamentul.
Îi dădusem aproape toate economiile mele.
Nu făcusem contract. Nu cerusem dobândă. Nici măcar nu le spusesem copiilor lui.
Mihai încercase ulterior să-mi returneze banii, dar refuzasem.
— Suntem căsătoriți, îi spusesem. Nu ținem contabilitatea între noi.
El, în schimb, păstrase fiecare dovadă.
Dar mai era un dosar.
Când am citit prima pagină, am ridicat privirea spre avocat.
— Ce este asta?
— Actul prin care Mihai v-a transferat proprietatea.
Am crezut că nu înțelesesem.
— Testamentul?
— Nu. Tocmai asta este important. Transferul a fost făcut în timpul vieții.
— Casa este… a mea?
— Da.
Am împins dosarul spre el.
— Nu o vreau dacă asta înseamnă să-i las pe copiii lui cu impresia că au avut dreptate despre mine.
Domnul Ionescu a oftat.
— Mihai a anticipat și reacția aceasta.
Scrisoarea continua:
„Casa nu este plata pentru că ai avut grijă de mine. Nu este răsplata pentru ultimii ani. Ți-am lăsat-o pentru că ai transformat-o din nou într-un cămin când eu credeam că nu voi mai avea unul.”
Am plâns atunci pentru prima dată de la înmormântare fără să încerc să mă ascund.
Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit cu toții la cabinet.
Când avocatul le-a spus că locuința nu făcea parte din masa succesorală, Ștefania s-a ridicat brusc.
— Cum adică?
— Tatăl dumneavoastră a transferat proprietatea Adrianei înainte de deces.
Fața ei s-a schimbat.
— Știam!
Bogdan a lovit masa cu palma.
— Exact asta spuneam! L-a convins cât era bolnav!
— Bogdan, nu, am spus.
— Tu să nu-mi spui mie ce s-a întâmplat cu tata!
S-a întors spre avocat.
— Contestăm transferul. Dacă actele au fost semnate când tata era bolnav, vreau să știu în ce stare era. Vreau medicii, martorii, tot.
Ștefania mă privea cu aceeași furie.
— Unsprezece ani ai așteptat.
Nu m-am apărat.
Domnul Ionescu a ridicat o mână.
— Tatăl dumneavoastră s-a așteptat și la această acuzație.
A deschis un alt dosar.
Transferul fusese autentificat. Existau evaluări medicale făcute în aceeași perioadă, iar Mihai își exprimase voința în fața notarului fără ca eu să fiu prezentă.
Apoi avocatul le-a arătat extrasele bancare.
Bogdan s-a uitat la cifre.
— Ce sunt astea?
— Banii Adrianei, a răspuns avocatul. Economiile cu care și-a ajutat soțul într-o perioadă financiară dificilă.
Ștefania s-a uitat la mine.
— Tata a avut probleme cu banii?
— Da.
— De ce nu ne-a spus?
— Nu știu.
— Și tu i-ai dat suma asta?
Am dat din cap.
— Aproape tot ce aveam atunci.
Bogdan a răsfoit documentele de două ori.
Nu mai spunea nimic.
Dar Mihai mai pregătise ceva.
Domnul Ionescu a pornit televizorul din cabinet.
Pe ecran a apărut soțul meu.
Era slăbit, dar lucid.
— Dacă vedeți înregistrarea asta, probabil că Adriana tocmai a fost acuzată din nou că a vrut casa.
Ștefania și-a coborât privirea.
— Bogdan, Ștefania, vă iubesc. Tocmai de aceea trebuie să vă spun că ați fost nedrepți cu ea.
Mihai le-a povestit singur despre banii mei.
Apoi le-a spus de ce îmi transferase casa.
Nu îi dezmoștenise.
Le lăsase economii și alte investiții, suficiente cât să nu existe nicio îndoială că se gândise la viitorul lor.
Dar casa rămânea a mea.
Când filmarea s-a terminat, Bogdan s-a ridicat.
— Am nevoie de timp.
A plecat.
Ștefania a rămas câteva secunde.
— De ce nu ne-ai spus niciodată despre bani?
— Pentru că nu v-am dat banii vouă. I-am dat soțului meu.
— Te-am acuzat ani întregi.
— Știu.
A plecat și ea.
Nu s-a produs nicio împăcare în ziua aceea.
Trei zile mai târziu însă, Ștefania a venit la casă singură.
A intrat în sufragerie și s-a oprit în fața fotografiei mamei ei.
— De ce n-ai dat-o jos niciodată?
— Pentru că era mama voastră. Și pentru că Mihai a iubit-o.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Cred că asta a fost problema mea.
Am așteptat.
— Am crezut că dacă te accept, o trădez pe mama.
Pentru prima dată în unsprezece ani am înțeles ce se ascunsese sub toată ostilitatea ei.
Nu era doar casa.
Era mama pe care o pierduse.
— Eu n-am încercat niciodată să-i iau locul.
— Știu acum.
Ștefania și-a cerut scuze.
Bogdan a avut nevoie de aproape două luni.
Într-o după-amiază a apărut la ușă cu o fotografie veche.
Eram eu și Mihai pe terasă.
Pe spate, Mihai scrisese:
„A doua mea șansă.”
Bogdan mi-a întins-o.
— Cred că asta trebuie să rămână la tine.
— Mulțumesc.
A făcut câțiva pași spre poartă, apoi s-a oprit.
— Adriana?
— Da?
— Îmi pare rău.
Nu l-am obligat să spună mai mult.
— Vrei o cafea?
A rămas trei ore.
A trecut aproape un an de atunci.
Duminica trecută, Bogdan a venit cu soția și copiii. Ștefania a adus prăjitura preferată a tatălui lor.
Am mâncat cu toții pe terasa pe care Mihai o iubise atât de mult.
La un moment dat, fetița Ștefaniei a fugit spre livadă.
S-a întors către mine și a strigat:
— Bunico Adriana, pot să iau un măr?
Am rămas cu mâna nemișcată deasupra ceștii.
Era prima dată când îmi spunea așa.
M-am uitat spre Ștefania.
Zâmbea.
— Ai auzit-o, mi-a spus.
Am privit copilul care aștepta răspunsul lângă pom.
— Sigur că poți. Ia-l pe cel pe care îl vrei.