Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Da, a spus Daniel.
Răspunsul a venit atât de repede, încât m-a derutat.
— Atunci de ce nu poți să-mi spui ce se întâmplă?
Irina plângea în tăcere.
Daniel s-a așezat lângă ea.
— Pentru că mi-a fost frică de tine.
M-am uitat la el fără să înțeleg.
— De mine?
— Nu că ai face ceva. Mi-a fost frică de ce ai simți.
Am tras scaunul de lângă pat.
— Daniel, vorbește.
Și atunci mi-a spus.
Cu aproape patru ani în urmă, el și Irina începuseră să încerce să aibă un copil.
După investigații, tratamente și mai multe încercări nereușite, medicii le explicaseră că șansele de a obține o sarcină folosind propriile lor celule reproductive erau extrem de mici.
Eu nu știusem nimic.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că nu voiam să te punem să suferi cu noi.
Dar asta nu fusese tot.
După multe discuții, Daniel și Irina apelaseră la un program de reproducere asistată cu embrion donat.
Irina purtase sarcina.
Ea îl născuse pe băiețelul pe care îl ținusem în brațe.
Ei erau părinții lui.
Dar genetic, copilul nu provenea de la niciunul dintre ei.
Am rămas fără cuvinte.
Dintr-odată am înțeles lunile în care Daniel mă ținuse la distanță.
Dar încă nu înțelegeam un lucru.
— De ce trebuia să fie secret față de mine?
Daniel și-a trecut mâna peste față.
— Îți amintești ce spuneai mereu când vorbeam despre copii?
Nu mi-am amintit imediat.
El însă își amintea.
— “Abia aștept să văd un nepot care să aibă ochii tatălui tău.” “Poate seamănă cu tine când erai mic.” “Trebuie să meargă sângele familiei mai departe.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Spusesem toate acele lucruri.
De zeci de ori.
Pentru mine fuseseră vorbe de mamă care visează la un nepot.
Pentru ei sunaseră cu totul altfel.
Irina și-a șters obrajii.
— După ce am rămas însărcinată, de fiecare dată când spuneați că poate va avea ochii bunicului sau chipul lui Daniel, nu știam ce să răspund.
— De asta nu m-ați lăsat să vin?
Daniel a dat încet din cap.
— La început voiam să-ți spunem. Apoi sarcina a avansat și ne-a fost din ce în ce mai greu. Mi-era teamă că vei veni aici, îl vei privi și primul lucru la care te vei gândi va fi că nu este “al nostru”.
M-am ridicat.
Daniel a făcut imediat același lucru.
— Mamă…
— Lasă-mă puțin.
Am ieșit pe hol.
Nu eram furioasă din cauza copilului.
Eram furioasă că propriul meu fiu trăise patru ani cu o asemenea teamă și nu venise la mine.
Dar, după câteva minute, a apărut un gând mai greu de suportat.
Poate că nu se temuse fără motiv.
Poate că eu îi oferisem acel motiv fără să-mi dau seama.
M-am întors în salon.
Daniel stătea lângă fereastră.
— Am o întrebare.
S-a întors spre mine.
— Dacă asistenta nu spunea nimic, când aveai de gând să-mi spui?
A ezitat.
— Nu știu.
Răspunsul m-a durut mai mult decât adevărul.
— Asta nu mai faceți niciodată.
— Ce?
— Nu mai hotărâți voi în locul meu ce sunt capabilă să iubesc și ce nu.
Irina m-a privit printre lacrimi.
— Ne pare rău.
— Și mie.
Daniel s-a încruntat.
— Ție de ce?
— Pentru toate prostiile pe care le-am spus despre “sângele familiei”, fără să mă gândesc că într-o zi s-ar putea să vă doară.
Am mers lângă pătuț.
Băiețelul dormea.
Același păr negru.
Aceiași pumnișori strânși.
Nimic nu se schimbase.
Doar eu aflasem ceva ce nu știam cu o jumătate de oră înainte.
— Pot să-l iau?
Irina a zâmbit pentru prima dată.
— Sigur.
L-am ridicat cu grijă și l-am așezat la piept.
Daniel mă privea.
— Mamă…
— Când mi l-ai pus prima dată în brațe, i-am spus un lucru.
— Știu.
M-am uitat la copil.
— I-am spus: “Bunica a ajuns.”
Daniel și-a coborât capul.
M-am apropiat de el.
— Nu trebuia să-mi ascunzi adevărul. Dar într-un lucru te-ai înșelat.
M-a privit.
— Eu nu am devenit bunica lui acum, după ce mi-ai explicat cum a venit pe lume.
Am strâns copilul puțin mai aproape de mine.
— Eram deja bunica lui când mi l-ai pus în brațe.