Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai nu s-a grăbit să răspundă.
Și-a pus mâna pe spătarul scaunului meu și s-a uitat la Anton.
— Dacă ea consideră că și-a coborât standardele, poate să-mi spună singură.
— Nu le-am coborât, am spus.
Anton a ridicat din umeri.
— Bine. Atunci eu n-am înțeles nimic. Un funcționar, o mașină de cincisprezece ani, un apartament obișnuit… Voi sunteți fericiți, noi suntem superficiali. Am prins ideea.
Înainte să-i răspund, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani care trecea printre mese s-a oprit.
Era directorul restaurantului.
Se uitase la Mihai de câteva secunde.
— Domnule Popescu?
Mihai s-a întors.
Bărbatul i-a strâns mâna cu amândouă mâinile.
— Nu știam că veniți în seara aceasta.
Mihai părea mai degrabă încurcat decât încântat.
— Sunt la reuniunea soției.
— Înțeleg. Atunci nu vă rețin. Dar voiam să vă spun că am primit confirmarea pentru campania de luna viitoare. Secția a trimis lista cu echipamentele.
Mihai a aruncat o privire scurtă spre mine.
Anton și ceilalți tăcuseră.
— Ce campanie? a întrebat cineva.
Directorul s-a uitat spre Mihai, de parcă abia atunci realizase că spusese mai mult decât trebuia.
— Îmi cer scuze. Am presupus că știți.
— Nu e niciun secret, a spus Mihai. Doar că nu e ceva despre care vorbesc la masă.
Directorul a dat din cap.
— Mihai coordonează de câțiva ani una dintre campaniile prin care strângem bani pentru secția de oncologie pediatrică. Restaurantul nostru participă în fiecare an.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
Știam că Mihai făcea voluntariat. Știam că pleca uneori sâmbăta la evenimente și că punea bani deoparte pentru “proiectele lui”.
Nu știam dimensiunea lucrurilor.
Directorul a continuat:
— Anul trecut, campania coordonată de el a acoperit o parte importantă din achiziția unor echipamente pentru copii. Și a insistat ca numele lui să nu apară pe materialele publice.
— Hai să nu exagerăm, a spus Mihai. Au fost sute de oameni care au contribuit.
Directorul a zâmbit.
— Tocmai de aceea vă respectăm.
I-a strâns din nou mâna și s-a îndepărtat.
La masă nu mai râdea nimeni.
Anton și-a rotit paharul între degete.
— Deci strângi bani pentru spitale.
— Printre altele.
— Și donezi și tu?
Mihai a ridicat din umeri.
— Cât pot.
Anton a zâmbit iar, dar de data aceasta zâmbetul părea forțat.
— Și pentru asta mergi cu mașina aia? Ca să economisești?
— Nu.
— Atunci de ce?
Mihai s-a uitat spre geamul restaurantului.
— Pentru că pornește dimineața și mă aduce seara acasă. Când nu va mai face asta, o schimb.
Cineva de la masă a râs.
Anton a insistat:
— Totuși, la un moment dat trebuie să te bucuri și tu de bani.
Mihai s-a întors spre el.
— Mă bucur.
Apoi m-a prins de mână.
Atât.
Nici discurs, nici lecție.
Dar Anton nu terminase.
— Sper măcar că nu arunci toți banii pe străini.
Am simțit degetele lui Mihai strângându-le ușor pe ale mele.
— Nu sunt străini când îi vezi săptămână de săptămână.
Vocea lui se schimbase.
— Am început să mă implic serios după ce am cunoscut-o pe mama ei.
M-am întors spre el.
Nu-mi spusese niciodată asta.
— În lunile în care am mers cu ea prin spitale, am văzut familii care nu mai știau de unde să scoată bani, timp sau putere. După ce a murit, n-am putut să mă prefac că n-am văzut.
Pentru prima dată în seara aceea, mi-au dat lacrimile.
Nu din cauza lui Anton.
Mihai văzuse cea mai grea perioadă din viața mea și făcuse din ea ceva bun fără să-mi spună.
Anton a lăsat paharul jos.
— Nu știam.
— Nici nu trebuia, a spus Mihai.
Una dintre fostele mele colege, aceea care mă întrebase dacă Mihai era “doar funcționar”, și-a coborât privirea.
Anton s-a apropiat de mine când Mihai s-a dus câteva minute să salute directorul.
— Îmi pare rău, a spus. Am exagerat.
Am dat din cap.
— Ai făcut mai mult decât atât.
— Glumeam.
— Nu. Ai încercat să-mi demonstrezi că am ales prost pentru că soțul meu nu arată succesul așa cum îl arăți tu.
A tăcut.
Apoi a spus:
— Oferta mea rămâne valabilă. Dacă vreodată…
Am început să râd.
Nu ironic. Pur și simplu mi se părea absurd.
— Anton, tu încă nu ai înțeles.
Mihai se întorcea spre masă.
Mi-am luat geanta.
— Plecăm? l-am întrebat.
— Dacă vrei.
— Vreau.
În parcare, Loganul lui ne aștepta între două SUV-uri mult mai scumpe.
Mihai a descuiat portiera mea.
— Îmi pare rău pentru seara asta.
— Pentru ce?
— Poate trebuia să vin cu mașina ta.
Am râs.
— N-ar fi schimbat nimic.
Am urcat, dar înainte să închid portiera l-am oprit.
— De ce nu mi-ai spus că ai început toate astea din cauza mamei?
Mihai a rămas câteva clipe cu mâna pe plafonul mașinii.
— Pentru că nu era ceva ce făceam ca să primești tu explicații. Și nici ca să primesc eu aplauze.
Apoi a închis ușor portiera.
În drum spre casă, mașina veche a început să scoată un zgomot ciudat la un semafor.
M-am uitat la el.
— “Încă merge foarte bine”, nu?
Mihai a ascultat motorul.
— Retrag ce am spus.
Am izbucnit amândoi în râs.
A doua zi am dus mașina la service.
Nu ne-am cumpărat una ca să demonstrăm ceva foștilor mei colegi.
Dar când mecanicul ne-a spus că reparația costa aproape cât valora mașina, Mihai a acceptat în sfârșit că venise timpul s-o schimbe.
Și, pentru prima dată după mulți ani, când cineva m-a întrebat cu ce se ocupă soțul meu, n-am mai simțit nevoia să explic nimic.
Am spus doar:
— Este funcționar.
Și am zâmbit.