În încăpere s-a făcut liniște.
Pe ecran apăreau fotografii cu Mirela și Elena.
Apoi imagini cu cadourile pe care le trimisesem.
Facturi.
Confirmări de transfer.
Chitanțe.
Fotografii cu bijuteriile cumpărate pentru nepoata mea.
Invitații au început să se privească între ei.
Rareș părea tot mai confuz.
Apoi a apărut următorul slide.
O fotografie publicată de Bianca pe rețelele sociale.
Purta cerceii cu safire.
Aceiași cercei pe care îi trimisesem pentru Elena.
În sală s-a auzit un murmur.
Bianca a pălit.
A urmat o altă fotografie.
Bianca într-o vacanță luxoasă.
Apoi alta.
O geantă scumpă.
Pantofi de firmă.
Ținute elegante.
Iar lângă ele apăreau mesajele prin care îmi cerea bani „pentru nevoile urgente ale Elenei”.
Rareș se uita când la ecran, când la soția lui.
Nu-i venea să creadă.
Apoi a apărut ultima imagine.
Elena.
În haine vechi.
Cu încălțăminte uzată.
Zâmbind timid.
Sala a amuțit complet.
Elena s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat.
— Tu chiar mi-ai trimis toate astea?
Am simțit lacrimile coborând pe obraji.
— În fiecare an, iubita mea.
Rareș și-a întors privirea spre Bianca.
— Este adevărat?
Bianca nu a răspuns.
Nu avea ce să spună.
Dovezile erau deja pe ecran.
Nu am ridicat vocea.
Nu am făcut scandal.
Nu a fost nevoie.
Adevărul vorbea singur.
În acea zi, Elena a aflat că nu fusese uitată niciodată.
Că mama ei era iubită.
Că bunica ei luptase pentru ea în fiecare an.
Iar eu am primit cel mai frumos cadou posibil.
Brațele nepoatei mele strânse în jurul gâtului meu.
Pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit că Mirela ar fi fost mândră.