Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Atunci am înțeles ce însemnaseră, de fapt, cei 2.500 de lei pe care îi trimiteam în fiecare lună.
Și de ce, după ce îmi luaseră banii aproape doi ani, acum aveau nevoie și de apartamentul bunicii mele.
— Deci eu am plătit aproape doi ani pentru o vilă în care nu dețin nimic?
Cătălin și-a trecut mâna prin păr.
— Iar începi să dramatizezi.
— Este o întrebare simplă.
Rodica a închis mapa.
— Ești soția lui. Ce importanță are pe numele cui sunt actele?
— Atunci să trecem jumătate pe numele meu.
Tăcerea care a urmat mi-a răspuns înaintea lor.
Cătălin și-a încordat maxilarul.
— Nu putem schimba acum structura creditului și proprietatea. Ar complica totul.
— Dar să pun apartamentul meu garanție nu complică nimic?
— Este pentru familia voastră! interveni Rodica. Nu înțeleg de unde atâta egoism.
Am privit-o.
— Apartamentul acesta a fost al bunicii mele. Nu-l pun garanție pentru o proprietate care aparține exclusiv fiului dumneavoastră.
Rodica și-a strâns buzele.
— Atunci poate că fiul meu a făcut o greșeală că te-a lăsat să trăiești atât de confortabil.
Am crezut că n-am auzit bine.
Am privit în jurul bucătăriei.
— Să mă lase?
Cătălin s-a ridicat repede.
— Mamă, lasă asta.
Dar era prea târziu.
— Nu, Cătălin. Vreau să aud.
Rodica m-a privit fără să clipească.
— Fiul meu plătește facturi aici. A cumpărat mobilă. A renovat baia. Nu te comporta de parcă n-ar avea niciun drept.
Atunci am înțeles că nu veniseră să-mi ceară ajutorul.
Veniseră convinși că deja li se cuvenea.
— Nu semnez nimic.
Cătălin a lovit masa cu palma.
— Atunci pierdem vila!
Acolo era adevărul.
Nu familia.
Nu viitorul nostru.
Vila.
— Cât de rău stau lucrurile?
— Nu este treaba ta.
Am râs fără pic de veselie.
— Ai nevoie de apartamentul meu, dar datoriile tale nu sunt treaba mea?
Rodica s-a ridicat.
— Dacă refuzi acum, să nu te aștepți ca noi să uităm.
— „Noi”?
Am privit-o pe ea, apoi pe soțul meu.
— Sunteți căsătoriți voi doi sau noi doi?
Cătălin s-a întors spre mama lui.
— Lasă-ne singuri.
— Nu plec nicăieri până nu rezolvați.
— Ba da, am spus eu. Plecați amândoi din bucătăria mea.
Cătălin m-a privit de parcă tocmai încălcasem o regulă.
— Și eu locuiesc aici.
— Da. Locuiești. Nu ești proprietar.
A urmat cea mai urâtă săptămână din căsnicia noastră.
Cătălin nu a plecat.
Dimpotrivă.
A început să mă preseze zilnic.
Îmi trimitea calcule. Îmi arăta cât ar pierde dacă proiectul se bloca. Îmi spunea că constructorul putea rezilia anumite lucrări și că banca nu-i mai acorda suma suplimentară fără garanții.
Apoi a schimbat tactica.
— Măcar continuă să-mi transferi cei 2.500 până rezolv.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Înseamnă că luna aceasta nu mai primești nimic.
— Avem o înțelegere!
— Eu aveam impresia că plătesc pentru casa noastră. Acum știu că plăteam creditul tău.
A doua zi mi-a spus că, dacă nu contribui, nu mai plătește nici el nimic în apartament.
— Perfect.
Nu se aștepta la răspunsul acela.
Salariul meu îmi permitea să plătesc singură utilitățile. O făcusem înainte să-l cunosc.
În schimb, el nu putea acoperi singur creditul, lucrările și noua finanțare pe care și-o asumase.
Pentru prima dată, diferența dintre „banii mei amărâți” și banii lui devenise foarte importantă.
Două săptămâni mai târziu a venit acasă furios.
— Constructorul oprește lucrările.
Mi-am continuat cina.
— Îmi pare rău.
— Nu, nu-ți pare.
— Ai dreptate.
A deschis frigiderul și a rămas câteva secunde nemișcat.
Produsele lui dispăruseră aproape toate.
Nu le atinsesem.
Pur și simplu nu mai avea bani să cumpere la fel ca înainte.
— Te bucuri, nu?
— Nu. Dar nici nu te mai finanțez.
A trântit ușa frigiderului.
— Mama spune că ar trebui să cer despăgubiri pentru tot ce am investit în apartamentul ăsta.
— Poți discuta cu avocatul tău.
Expresia lui s-a schimbat.
— Ai avocat?
— Acum am.
A fost prima dată când Cătălin a înțeles că nu mai negociam despre frigider.
În zilele următoare am separat complet finanțele și am adunat extrasele tuturor transferurilor făcute pentru vila lui.
Când a devenit clar că nu voi pune apartamentul garanție, Cătălin a încercat ultima variantă.
A adus-o din nou pe Rodica.
De data aceasta nu venise cu mapă.
— Distrugi căsnicia fiului meu pentru niște acte, mi-a spus.
— Nu. Fiul dumneavoastră a decis că banii mei sunt suficient de buni pentru vila lui, dar eu nu sunt suficient de importantă ca să apar în proprietate.
— Soțiile adevărate își ajută soții.
— Și soții adevărați nu le numesc sărăntoace în propriile case.
Cătălin s-a ridicat.
— Dacă asta crezi despre mine, ce rost mai are?
— Exact asta încerc și eu să aflu de două săptămâni.
De data aceasta nu i-am pus geanta la ușă și nu i-am dat „o oră”.
I-am spus foarte clar că vreau să ne separăm și că orice discuție financiară va continua prin avocați.
Cătălin a plecat trei zile mai târziu.
Nu la vilă.
Vila încă nu era locuibilă.
S-a mutat temporar la mama lui.
Proiectul nu s-a prăbușit într-o noapte. Asta ar fi fost prea simplu.
Cătălin a încercat câteva luni să-l salveze. A renegociat, a împrumutat bani și a redus lucrările, dar fără contribuția mea și fără apartamentul meu drept garanție nu și-a mai permis planul inițial.
În cele din urmă a vândut proiectul neterminat, asumându-și pierderea.
Divorțul nostru a continuat separat de problema vilei.
Apartamentul bunicii a rămas al meu.
În ultima zi în care Cătălin a venit să-și ia lucrurile, s-a oprit în bucătărie.
A deschis frigiderul.
Bilețelele dispăruseră.
— Ai scos rafturile? a întrebat.
— Nu.
L-am privit.
— Sunt exact aceleași rafturi.
A închis ușa fără să răspundă.
După ce a plecat, mi-am făcut cumpărăturile pentru săptămâna următoare.
Am pus legumele jos, iaurturile sus, o sticlă de suc pe mijloc și o cutie de prăjituri exact unde încăpea.
Fără nume.
Fără reguli.
Fără să-mi spună cineva cât valorează salariul meu în propria mea casă.
Și, pentru prima dată după mult timp, frigiderul era doar un frigider.
Iar casa mea era din nou casa mea.