Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Andreea, am verificat ce mi-ai cerut.
Am închis portiera.
— Și?
A urmat o pauză.
— Trebuie să vii imediat. Nu au schimbat doar parola.
Au redirecționat încasările pentru rezervările noi.
Mi s-a răcit mâna pe telefon.
— Unde?
— Într-un alt cont.
— Al cui?
— Aici devine complicat. Vino.
Patruzeci de minute mai târziu eram în biroul ei din Constanța.
Mihaela avea extrasele deschise pe monitor.
— Societatea care operează glampingul este administrată de tine și Radu, mi-a spus. El avea drept de acces pentru operațiunile curente. Dar acum trei zile a modificat contul în care intră plățile de pe platforma de rezervări.
— Poate face asta?
— Tehnic, a reușit. Asta nu înseamnă că poate păstra banii.
Mi-a arătat transferurile.
Radu nu improvizase în dimineața aceea.
Pregătise totul.
Am sunat avocatul societății.
În următoarele ore am blocat ce putea fi blocat legal și am notificat în scris platformele și procesatorul de plăți că exista un litigiu între asociați.
Apoi am făcut ceva ce Radu nu anticipase.
Nu m-am întors să mă cert.
Le-am trimis notificări.
Radu m-a sunat de șaptesprezece ori.
N-am răspuns.
În jurul orei opt seara a venit primul mesaj:
„Ai blocat rezervările?”
Apoi:
„Sunt oameni care trebuie să intre mâine!”
Și, în final:
„Dacă distrugi afacerea, nu mai primești nimic.”
Am făcut capturi și le-am trimis avocatului.
Dimineața următoare m-am întors la glamping însoțită de el și de contabila mea.
Doina ne aștepta la poartă.
Purta aceeași expresie sigură.
— Avocat? Serios, Andreea?
— Da.
Radu a ieșit din biroul administrativ.
— Deblochează plățile.
— Nu.
— Avem rezervări.
— Societatea are rezervări. Nu tu și Bianca.
Bianca a apărut în spatele lui.
— Eu am muncit aici patru luni. Nu poți să te comporți de parcă locul ăsta este numai al tău.
— Nu este numai al meu.
M-am uitat la Radu.
— Dar nici al vostru nu este.
Doina a râs.
— Încă n-ai înțeles. Domurile sunt pe pământul meu.
Avocatul meu a deschis mapa.
— Tocmai acesta este motivul pentru care suntem aici.
Zâmbetul ei s-a stins puțin.
Contractul semnat cu trei ani înainte era simplu.
Doina pusese terenul la dispoziția societății pe o perioadă determinată.
Societatea finanțase și achiziționase infrastructura.
Domurile.
Mobilierul exterior.
Sistemele de climatizare.
Jacuzzi-urile.
Echipamentele administrative.
O parte dintre amenajările demontabile.
Faptul că se aflau pe terenul Doinei nu le transforma automat în proprietatea ei.
Dar nici eu nu puteam pur și simplu să vin cu niște camioane și să golesc locul peste noapte.
Asta era problema pe care versiunea lor despre viitor o ignorase.
— Aveți două variante, a spus avocatul. Continuați contractul societății conform condițiilor existente și încetați orice tentativă de însușire a veniturilor, sau discutăm încetarea raportului contractual și recuperarea bunurilor societății conform documentelor.
Doina s-a întors spre mine.
— Mă ameninți pe terenul meu?
— Nu. Îți spun ce îmi aparține și ce îți aparține.
Radu a izbucnit:
— Și eu sunt asociat!
— Da.
— Atunci am drepturi!
— Da.
M-am apropiat de el.
— Și obligații.
I-am pus în față copiile transferurilor.
A tăcut.
Bianca s-a uitat la ele.
— Ce sunt?
Radu a întins mâna.
— Nu te privește.
Ea și-a retras imediat mâna de pe brațul lui.
— Dacă urmează să cresc copilul tău și să conduc afacerea asta, cred că mă privește.
Pentru prima dată, conflictul nu mai era între mine și ei.
Începuse între ei.
Doina a intervenit:
— Nu discutăm acum despre bani. Andreea pleacă și terminăm.
Avocatul a răspuns:
— Doamnă, tocmai despre bani discutăm.
Au urmat două săptămâni urâte.
Radu a refuzat să renunțe.
A susținut că fără teren investiția mea nu valora nimic.
Eu am refuzat să cedez participația pentru suma ridicolă oferită de el.
Doina a amenințat că va închide accesul pe proprietate.
Avocatul meu i-a explicat ce consecințe ar avea blocarea activității unei societăți care avea drept contractual de folosință.
Apoi a apărut problema pe care Radu încercase s-o ascundă inclusiv de Bianca.
O parte dintre banii redirecționați nu mai existau.
Fuseseră folosiți pentru avansul unei mașini și pentru plata unor cheltuieli personale.
Bianca a aflat în timpul unei întâlniri cu avocații.
— Mi-ai spus că sunt bani din profitul tău.
Radu a devenit roșu.
— Erau bani care oricum mi se cuveneau.
— Nu înainte de distribuirea legală, a intervenit contabila.
Bianca s-a ridicat.
— Și mie mi-ai spus că Andreea aproape că nu mai avea nicio legătură cu firma.
Radu s-a întors spre ea.
— Nu începe și tu.
Exact aceeași propoziție pe care mi-o spusese mie de sute de ori.
Am văzut expresia Biancăi schimbându-se.
Dar nu m-am bucurat.
Nu mă interesa dacă se despărțeau.
Mă interesa să ies din acea căsnicie fără să pierd ceea ce construisem.
În cele din urmă, Radu a fost obligat să accepte negocierea.
Eu nu voiam terenul Doinei.
Nu mai voiam nici măcar locul.
Fiecare colț îmi amintea de trei oameni care hotărâseră că munca mea putea fi păstrată după ce eu eram eliminată.
Am negociat încetarea contractului de folosință.
Bunurile societății au fost inventariate.
Cele care puteau fi demontate fără distrugerea proprietății au fost retrase în condițiile stabilite de avocați.
Restul a intrat în calculul financiar al separării.
Radu a trebuit să răspundă pentru banii redirecționați.
Iar eu am cerut divorțul.
Bianca nu a dispărut miraculos.
A rămas cu el.
Era însărcinată și urma să aibă un copil cu Radu. Ce aveau să facă mai departe era problema lor.
Dar n-a mai primit afacerea mea cadou.
Șase luni mai târziu am deschis un glamping mai mic pe un teren închiriat de mine, cu contractul verificat până la ultima virgulă.
Doar trei unități la început.
Prima rezervare a venit într-o joi seara.
Am văzut notificarea pe telefon și am rămas câteva secunde privind-o.
Nu era o avere.
Nu era o răzbunare.
Era ceva mai important.
Era din nou al meu.
Despre vechiul teren am aflat de la un furnizor.
Doina îl păstrase.
Exact cum spusese.
Doar că terenul gol nu era afacerea.
Radu încercase să pornească alt proiect acolo, dar fără infrastructura, contractele și banii pe care îi tratase ca fiind automat ai lui, lucrurile nu mai arătau atât de simple.
Ultima dată când l-am văzut a fost la semnarea actelor finale de divorț.
— Ai distrus tot ce construisem, mi-a spus.
L-am privit câteva secunde.
— Nu, Radu. Tu ai crezut că poți păstra tot ce am construit eu după ce mă înlocuiești pe mine.
N-a răspuns.
Am semnat.
Căsnicia noastră s-a încheiat definitiv.
El a rămas tatăl copilului pe care îl aștepta Bianca și fiul unei mame care încă avea terenul ei.
Iar eu am rămas cu partea mea din societate, cu bunurile recuperate și cu o afacere pe care am reconstruit-o fără ei.
Doina avusese dreptate într-o singură privință.
Terenul fusese al ei.
Greșeala lor fusese să creadă că, odată cu pământul, mă cumpăraseră și pe mine.