Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Apoi pe el.
Pentru prima dată în acea seară, nu Mihai era cel care știa mai multe decât mine.
Notificarea venea de la aplicația camerei de bord.
„Eveniment detectat. Fișier protejat automat.”
Cu trei luni înainte, cineva îmi lovise mașina într-o parcare și plecase fără să lase un număr de telefon.
Plătisem reparația singură.
După aceea montasem o cameră de bord cu salvare automată a înregistrărilor importante.
Mihai știa.
Doar că, evident, uitase.
— Ce ai primit? a întrebat.
— Nimic important.
Am văzut imediat că nu mă credea.
— Adriana, nu deschide acum tot felul de lucruri. Ești nervoasă.
— Nu sunt nervoasă.
Am apăsat notificarea.
— Sunt foarte atentă.
Larisa s-a ridicat de pe bancă.
Mihai s-a apropiat.
— Dă-mi telefonul.
— Nu.
— Este și mașina mea în sensul în care…
— Nu este.
— Suntem căsătoriți.
— Iar tu tocmai mi-ai spus că ai o relație de aproape un an cu femeia căreia i-ai dat mașina mea.
Carmen a ridicat vocea.
— Terminați! Larisa are nevoie de liniște.
Am privit-o.
— Atunci poate ar trebui să-i oferiți liniște, nu declarația mea falsă.
Am deschis fișierul.
Prima înregistrare era făcută cu aproape o oră înaintea accidentului.
Mașina se afla în parcarea firmei lui Mihai.
Larisa urca la volan.
Mihai era lângă portieră.
Nu puteam auzi perfect fiecare cuvânt din cauza zgomotului exterior, dar imaginea era suficientă.
El îi dădea cheia.
Am derulat.
Apoi am găsit momentul accidentului.
Larisa era la volan.
Fără dubiu.
Carmen s-a apropiat.
— Șterge filmarea.
Am ridicat ochii spre ea.
— Poftim?
— Ai auzit. Dacă vrei să distrugi căsnicia, este problema ta. Dar nu distruge viața unui copil înainte să se nască.
Mihai a înjurat printre dinți.
— Mamă, taci.
De data aceasta îi spusese.
Prea târziu.
Am apăsat salvarea fișierului.
— Adriana, a spus Mihai, putem rezolva asta.
— Sunt sigură.
— Ascultă-mă. Larisa a greșit. Recunoaștem. Plătim reparațiile. Dar nu trebuie să transformi totul într-o problemă penală doar ca să te răzbuni pentru relația noastră.
Asta m-a făcut să-l privesc atent.
Încă încerca.
Chiar și cu dovada în față, încerca să schimbe problema.
— Nu eu am condus.
— Știu.
— Nu eu am provocat accidentul.
— Știu.
— Nu eu ți-am dat mașina unei alte persoane fără permisiunea proprietarului.
A tăcut.
— Atunci ce anume transform eu?
Larisa a început să plângă.
— Eu n-am știut că nu mi-a dat voie s-o iau.
M-am întors spre ea.
Pentru prima dată, asta suna posibil.
— Mihai mi-a spus că mașina este cumpărată în timpul căsătoriei și că o folosește și el, a continuat ea. Mi-a spus că nu există nicio problemă.
Mihai s-a întors spre ea.
— Larisa!
— Ce? Tu mi-ai spus!
Și acolo s-a produs prima ruptură între ei.
Nu pentru că Larisa devenise brusc de partea mea.
Ci pentru că înțelesese că Mihai încerca să ne spună fiecăreia altă poveste.
Telefonul meu a vibrat din nou.
De data aceasta era un apel.
Am răspuns.
Era agentul care se ocupase de accident.
M-a întrebat dacă puteam confirma cine avusese mașina și dacă puteam veni să dau o declarație.
— Da, am spus. Și am o înregistrare de la camera de bord.
Mihai și-a dus mâna la frunte.
Carmen a șoptit:
— Nu face asta.
Am continuat conversația.
Nu am inventat nimic.
Nu am exagerat nimic.
Am spus doar că eu eram proprietara mașinii, că nu mă aflasem la volan și că nu îi dădusem Larisei permisiunea să o conducă.
După ce am închis, Mihai m-a urmat până la ieșirea din spital.
— Adriana!
M-am întors.
— Dacă faci declarația asta, s-a terminat între noi.
M-am uitat câteva secunde la el.
— Mihai, ai venit la spital cu femeia însărcinată cu copilul tău și mi-ai cerut să mint pentru ea.
Am arătat spre verigheta lui.
— Între noi se terminase înainte să ajung eu aici. Doar că tu uitaseși să mă anunți.
Am plecat.
Dar conflictul nu s-a terminat în seara aceea.
În următoarele zile, Mihai a încercat să mă convingă să declar că îi permisesem lui să folosească mașina oricând și că, implicit, putea să i-o dea Larisei.
Am refuzat.
Apoi Carmen m-a sunat.
N-am răspuns.
Mi-a trimis mesaje.
Mai întâi m-a rugat.
Apoi m-a acuzat că mă răzbun pe un copil nenăscut.
La final mi-a scris că Mihai își va lua avocat și că voi regreta.
Am păstrat mesajele.
Eu mi-am luat propriul avocat.
Abia atunci au început să iasă la suprafață lucrurile pe care Mihai sperase că nu le voi verifica niciodată.
Nu o conspirație spectaculoasă.
Ceva mult mai banal și mai urât.
De luni întregi folosise bani din contul nostru comun pentru cheltuieli pe care mi le prezentase drept costuri de serviciu.
Cazare.
Cadouri.
Câteva plăți legate de Larisa.
Acolo a început adevărata luptă a divorțului.
Mihai nu a cedat.
A susținut că banii fuseseră ai amândurora și că avea dreptul să-i folosească.
Eu am cerut ca fiecare sumă relevantă să fie documentată.
Discuțiile au continuat luni întregi prin avocați.
În privința accidentului, eu nu am cerut nimănui favoruri și nu am încercat să stabilesc eu vinovății.
Am predat filmarea și am dat declarația adevărată.
De restul s-au ocupat cei care trebuiau să o facă.
Mașina a fost reparată.
Dar eu n-am mai condus-o mult timp.
Am vândut-o după divorț.
Nu pentru că îmi amintea de Larisa.
Ci pentru că nu mai voiam nimic care să mă lege de perioada aceea.
Mihai și Larisa au rămas împreună.
Carmen nu și-a cerut niciodată scuze.
Nici nu aveam nevoie.
Ceea ce aveam nevoie era ca relația mea cu Mihai să fie încheiată clar.
Și a fost.
Divorțul s-a finalizat după aproape un an.
Ultima dată când l-am văzut, am ieșit din clădire împreună cu avocata mea.
Mihai m-a ajuns din urmă pe trepte.
— Adriana.
M-am oprit.
— Mama a spus niște lucruri îngrozitoare atunci.
— Da.
— Eram speriat. Nu gândeam limpede.
— Știu.
A părut surprins.
— Atunci poate, într-o zi…
— Nu.
N-am spus-o furioasă.
Nici triumfător.
Doar clar.
— Nu mai există „într-o zi” pentru noi. Ai avut nevoie de mine într-un moment foarte precis, Mihai. Nu ca de soția ta. Ca de persoana care trebuia să suporte consecințele în locul vostru. Asta mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
Am plecat.
De atunci, orice problemă rămasă între noi a fost discutată numai prin avocați.
Larisa și-a avut copilul.
Eu mi-am continuat viața.
Iar faptul că nu puteam avea un copil nu m-a făcut niciodată persoana care avea „mai puțin de pierdut”.
În seara aceea, la spital, am pierdut o căsnicie.
Dar am refuzat să pierd și adevărul odată cu ea.