Nici în cele mai întunecate vise nu m-aș fi gândit că destinul meu de tată va depinde de ceea ce va spune o fetiță de cinci ani în fața unui judecător. Dar când totul părea pierdut, cuvintele ei simple, dar atât de sincere, au făcut ceea ce niciun avocat n-a reușit: au schimbat cursul întregului proces.
Mă numesc Adrian, am 35 de ani și până nu demult credeam că am o viață stabilă și previzibilă. Eram căsătorit de șapte ani cu Andreea, o femeie inteligentă, energică, care lucra în departamentul de resurse umane al unei companii locale. Eu lucram în domeniul IT și, din cauza proiectelor numeroase, eram adesea plecat cu zilele pentru întâlniri și conferințe. Nu întotdeauna eram prezent la toate aniversările sau evenimentele, dar îmi spuneam că ofer stabilitate și un viitor.
Avem o fetiță, Maria. Are cinci ani, e sensibilă, tăcută și foarte atașată de iepurașul ei de pluș, pe care l-a botezat Domnul Țup. Petreceam timp de calitate împreună, oricât de puțin aș fi fost acasă. Îi citeam povești, ne jucam, râdeam, iar ea îmi decora uneori unghiile cu ojă roz în joacă.
Totul s-a schimbat într-o zi de februarie, când o întâlnire de lucru s-a încheiat mai devreme și am decis să-i fac o surpriză Andreei, venind acasă cu o zi înainte. În drum, am cumpărat desertul ei preferat. Dar în loc de un zâmbet și o îmbrățișare, am găsit-o în dormitor cu colegul ei, Paul. Un om pe care îl numise mereu „inofensiv”.
N-am spus nimic. Doar i-am privit, cu tiramisu-ul încă în mână. Am plecat fără scandal, fără reproșuri. În acea seară m-am cazat la hotel, iar a doua zi am contactat un avocat.
Divorțul a început repede. Andreea susținea că totul fusese o greșeală, că s-a simțit singură, că eu puneam mereu munca înaintea familiei. Dar cel mai tare mă durea gândul că Maria avea să crească fără să mă aibă aproape.
Am cerut custodia. Avocata mea, doamna Voicu, a fost directă: „În lipsa abuzurilor, judecătorii dau prioritate mamei.” Dar am decis că Maria merită să știe că am luptat pentru ea.
În instanță, Andreea era calmă, perfect aranjată. Avocatul ei părea un actor pe scenă: o descria ca pe mama perfectă, mereu prezentă și atentă. Despre mine spunea că eram un tată absent, mereu plecat.
Doamna Voicu a apărat cu tărie imaginea mea. A prezentat dovezi că vorbeam zilnic cu Maria, că am renunțat la întâlniri ca să fiu lângă ea când era bolnavă. Dar chiar și așa, simțeam că instanța înclina în favoarea Andreei.
Apoi, judecătorul a cerut să audă copilul. Niciunul dintre noi nu se aștepta. Maria a intrat ținând strâns iepurașul ei și purtând rochia ei galbenă preferată. Judecătorul s-a aplecat și i-a adresat o singură întrebare:
— Dacă ar trebui să alegi, cu cine ai vrea să locuiești?
Maria a privit când la mine, când la mama ei. Și-a strâns jucăria la piept și a spus șapte cuvinte care au lăsat sala de judecată în tăcere:
— Nu vreau să fiu pe locul doi.
Judecătorul a întrebat-o ce înseamnă asta. Iar Maria, cu vocea ei fragilă, a povestit că o colegă de la grădiniță i-a spus că tatăl ei urmează să se căsătorească cu mama Mariei. Și că, atunci, Maria nu va mai fi pe primul loc.
Cuvintele ei au sfâșiat tot. Nu doar instanța a fost șocată. Andreea a încremenit. Eu… nu puteam nici măcar să respir.
— Cu tati sunt mereu prima, a continuat Maria. Se joacă cu mine, îmi citește povești. Cu mami… e mereu pe telefon și se enervează repede.
Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba doar de custodie. Era vorba despre sufletul copilului meu. Despre încredere. Despre siguranță.
Judecătorul a întrerupt orice intervenție din partea Andreei și m-a privit direct.
— Dacă vă ofer custodia, sunteți pregătit să faceți schimbări reale pentru fetița dumneavoastră?
— Da, Onorată Instanță. Fără îndoială. Ea e totul pentru mine. Îmi voi reorganiza viața pentru ea.
Procesul s-a încheiat. Custodia integrală mi-a fost acordată. Nu mi-a venit să cred. Maria a alergat spre mine și m-a îmbrățișat cu atâta forță, încât parcă a vrut să ne lipească sufletele.
— Nu ești pe locul doi, i-am spus. Niciodată n-ai fost.
Andreea a rămas fără cuvinte. Părea pierdută, de parcă nici nu înțelegea cum s-a ajuns aici. Dar adevărul spus de un copil de cinci ani a cântărit mai mult decât orice pledoarie.
Am renunțat la călătoriile de afaceri. M-am mutat mai aproape de grădinița Mariei. Camera ei e acum plină de sclipici, păpuși și stele fosforescente. Facem clătite duminica. Ne plimbăm în parc. Pictăm unghii în joia dedicată fetelor. Și citim povești seară de seară, fără excepție.
Maria încă pune întrebări. Despre mama ei. Despre promisiunile celorlalți. Dar eu răspund cu blândețe. Cu sinceritate. Nu vreau să o încarc cu greșelile adulților.
Cuvintele ei din acea sală de judecată mi-au arătat cât de mult contează sinceritatea unui copil. Și mi-au dat un nou început.
Am pierdut o soție. Dar mi-am câștigat fetița. Și n-aș schimba asta pentru nimic în lume.