Andrei era acum un tânăr înalt, cu umeri largi, dar cu privirea obosită. Lângă el, Camelia, cu părul perfect aranjat, dar cu chipul brăzdat de riduri pe care nici machiajul nu le mai putea ascunde.
Am deschis ușa și am simțit cum trecutul se izbește de mine ca un vânt rece.
– Bună, mătușă… sau mamă, cum vrei, a murmurat el.
Mi-au tremurat genunchii, dar am rămas dreaptă. – Intrați.
Au intrat amândoi și pentru prima dată, casa mea mică a părut încărcată de prea multe amintiri. Fotografiile de pe pereți, măsuța pe care încă mai erau urme de creioane colorate, toate păreau să-l privească pe Andrei.
El și-a lăsat paltonul pe spătarul unui scaun și, după câteva secunde de tăcere, a spus:
– Am greșit.
Cuvintele i-au răsunat în casă ca un clopot spart. Mi s-au umezit ochii, dar am încercat să-mi stăpânesc vocea. – Toți greșim. Întrebarea este: ce faci după?
Camelia s-a foit pe scaun, vizibil incomodă. – Nu e chiar așa simplu, a început ea, dar Andrei a ridicat palma și a oprit-o.
– Mamă, te rog. Lasă-mă să vorbesc.
Am simțit cum inima îmi bate mai tare. Nu mai auzisem niciodată un „mamă” spus cu atâta greutate.
– Am crezut că banii și lucrurile cumpărate înseamnă iubire. Că prezența ta, chiar și după atâția ani, era tot ce aveam nevoie. Dar mi-am dat seama târziu că tu erai doar un musafir, iar ea… (și m-a privit drept în ochi) …ea a fost acolo când am avut febră, când mi-a fost frică, când m-am simțit singur.
Mâinile mele au început să tremure.
– Am venit să-ți spun că-mi pare rău, a continuat. Și să te rog să-mi dai o șansă.
Camelia a oftat adânc. – Știu că n-am fost mama pe care trebuia să fiu. Am încercat să acopăr anii pierduți cu cadouri, dar am înțeles prea târziu că nu se cumpără dragostea.
Am rămas tăcuți toți trei, cu greutatea adevărului plutind între noi. Apoi, din reflex, mi-am amintit de o vorbă bătrânească pe care o spunea bunica: „Sângele te leagă, dar dragostea te ține aproape.”
Am respirat adânc și am privit spre Andrei. – Nu ți-am cerut niciodată să alegi între noi. Eu doar am vrut să fii fericit.
Lacrimile i-au umplut ochii și a șoptit: – Atunci lasă-mă să fiu din nou aici, cu tine.
L-am îmbrățișat și am simțit cum toți anii de durere se topeau în acea clipă. Camelia s-a ridicat și, pentru prima dată, am văzut în ochii ei nu aroganța femeii care plecase, ci regretul unei mame care știa că nu mai poate da timpul înapoi.
– Poate că nu mai pot să repar tot, dar măcar pot să nu mai fug, a spus ea.
Am dat din cap. – Atunci rămâi. Nu pentru mine. Pentru el.
Și pentru prima dată după mulți ani, casa mea a răsunat de râsete. Nu de dor, nu de lacrimi, ci de un început nou. Un început în care trecutul nu mai era o rană, ci o lecție.
Și am știut atunci că, indiferent ce drumuri mai aveam de parcurs, familia mea se regăsise.
Așa cum bunicii noștri ne-au învățat odinioară, la mesele lungi de duminică: „Familia e acolo unde ești iubit, nu unde ești doar numit.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.