În sală s-a lăsat o liniște grea. Muzica s-a oprit brusc, iar privirile invitaților s-au întors spre Daniel. Eu stăteam cu șervețelul mototolit în mâini, cu rochia pătată, dorindu-mi să dispar.
Daniel și-a dreaptat umerii și și-a trecut privirea peste întreaga sală.
„Astăzi este ziua surorii mele, o zi de bucurie, de familie și de iubire. Dar înainte ca această sărbătoare să continue, nu pot să nu vorbesc despre persoana care stă lângă mine de ani de zile. Isabela.”
Am simțit cum obrajii îmi iau foc. Invitații au început să șușotească, iar Carina a rămas cu zâmbetul înțepenit.
„Unii dintre voi ați uitat cine este ea. Ați uitat că nu e o angajată, nu e cineva chemat aici ca să care cutii sau să servească la mese. Este logodnica mea. Viitoarea mea soție. Femeia pe care o iubesc și care a muncit mai mult decât toți cei din această încăpere pentru fiecare pas făcut în viață.”
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi, iar un murmur a străbătut sala.
Daniel a continuat: „Când am cunoscut-o, nu am văzut doar frumusețea ei, ci și puterea. O fată care a crescut într-o familie simplă, dar care nu a încetat niciodată să viseze. Care a lucrat două joburi, și-a plătit studiile și totuși a găsit timp să citească, să râdă și să creadă în oameni. Iar când alții se odihnesc în vile și pe plaje exotice, ea își dăruiește timpul ca voluntar, ajutând acolo unde e nevoie.”
O parte dintre invitați au început să aplaude încet, timid, ca și cum se temeau să nu deranjeze familia. Dar în acea clipă, nu mai conta.
„Astăzi am văzut ceva dureros. Am văzut cum persoana pe care o iubesc a fost tratată ca o servitoare la propria masă de familie. Nu voi lăsa ca asta să continue. Nu azi, nu mâine, niciodată.”
Carina și-a întors privirea, încercând să pară indiferentă, dar obrajii îi ardeau.
Daniel și-a ridicat vocea: „Dacă Isabela nu este binevenită aici ca egal, atunci nici eu nu sunt. Pentru că ea este sufletul meu, iar cine nu o respectă pe ea, nu mă respectă nici pe mine.”
În acel moment, aplauzele au izbucnit. Prietenii noștri din sală, oamenii care ne cunoșteau povestea, au început să bată din palme. Și deodată, energia s-a schimbat. Din spatele sălii, o rudă mai în vârstă s-a ridicat și a spus: „Așa se vorbește, măi băiete! Asta înseamnă dragoste adevărată.”
M-am ridicat încet, cu rochia pătată, dar cu inima plină. Daniel m-a luat de mână și m-a tras lângă el, în fața tuturor.
„Nu vreau să mai fie niciun secret. Astăzi, în fața tuturor, vreau să spun: aceasta este femeia pe care o voi lua de soție. Și abia aștept să îi spun ‘soția mea’ pentru tot restul vieții.”
Toată sala a izbucnit în aplauze și fluierături de bucurie. Unii invitați chiar au început să strige „Sărut-o!”. Daniel m-a privit în ochi, iar eu am simțit că tot ce fusese greu până atunci se topea. Apoi m-a sărutat, iar sala a explodat de emoție.
Pentru prima dată în acea zi, nu m-am mai simțit mică. Nu m-am mai simțit singură. Am simțit că eram văzută, iubită și prețuită.
După ce muzica a repornit, Daniel a venit lângă urechea mea și mi-a șoptit: „De azi înainte, niciodată nu vei mai simți că nu aparții. Pentru că lumea mea este și lumea ta.”
Și, în timp ce dansam, am realizat că adevărata bogăție nu stătea în moșii, în vile sau în conturi. Ci în curajul de a-ți apăra iubirea, chiar și atunci când toți ceilalți o privesc de sus.
Așa cum spunea bunica mea odinioară, în satul nostru mic de la țară: „Nu haina face omul, ci inima lui.” Și în acea seară, între trandafiri, lumini și aplauze, acea vorbă și-a găsit din nou adevărul.
Pentru că dragostea adevărată nu te face să te simți mic. Dragostea adevărată te ridică în picioare, chiar și atunci când toată lumea ar vrea să te vadă în genunchi.