Nunta mea a fost o poveste de vis – până s-a transformat într-un coșmar imposibil de imaginat. În loc de luna de miere, am avut parte de o înmormântare. Iar trei zile mai târziu, când durerea îmi sufoca sufletul, m-am urcat într-un taxi… și m-am trezit față în față cu soțul meu „mort”. Așa a început cea mai halucinantă experiență din viața mea.
Nu pot spune nimănui povestea asta fără să fiu luată drept nebună. Așa că am ales să o spun aici, ascunsă în spatele anonimatului. Spune-mi Ana. Am 28 de ani, iar în urmă cu doar câteva luni eram mireasa radiind de fericire în pozele de nuntă.
Cel pe care l-am iubit nebunește îl voi numi Rareș. L-am cunoscut într-o cafenea micuță unde lucram part-time în timpul facultății. El venea des acolo — tăcut, amabil, cu o carte în mână și un zâmbet discret. Mereu lăsa bacșișuri generoase și emana o liniște aparte.
Când m-a invitat la o cafea în oraș, am crezut că e o glumă. Era atât de frumos, cu ochii lui căprui-verzui și trăsăturile elegante, încât părea desprins dintr-un film. Eu veneam dintr-o familie obișnuită, fără bani sau ambiții de lux, așa că nu înțelegeam ce vedea la mine.
Dar, în seara în care am stat împreună pe un ponton, vorbind despre vise și copilării, am simțit că acolo începea o poveste care nu semăna cu nimic altceva. Un an mai târziu, îmi citeam jurămintele cu lacrimi în ochi în fața prietenilor apropiați. Rareș îmi zâmbea ca un om care nu mai are nevoie de nimic altceva pe lume.
Și apoi… a căzut.
Se întâmpla înainte de recepție, în timp ce făceam poze cu prietenii. A căzut brusc, fără vreun avertisment. Toți am crezut că glumește. Dar Rareș nu se ridica. În jurul lui s-a format un cerc, iar cineva a chemat ambulanța.
Paramedicii au încercat să-l resusciteze acolo, pe ringul de dans improvizat, dar n-a fost chip. L-au dus la spital. Eu i-am urmat în stare de șoc. Ore mai târziu, un medic cu o privire îndurerată mi-a spus că a fost un stop cardiac fulgerător. Avea doar 32 de ani.
Zilele următoare au fost un hău întunecat. La înmormântare am întâlnit familia lui pentru a doua oară. Rareș nu fusese apropiat de ei, dar nu mi-a spus niciodată cât de reci și nemiloși pot fi. Părinții lui adoptivi erau bogați, rigizi și neîncrezători. Se uitau la mine ca la o impostoare.
Am auzit-o pe mama lui șoptind: „Probabil l-a vrut pentru bani. Trebuie să ne consultăm cu avocatul.”
Voiam să țip că habar n-aveam de averea lor. Rareș îmi spusese doar că are o afacere și că se descurcă. Dar ce rost avea? N-aveam putere de luptă, nici măcar de replică. Mă sfărâmasem pe dinăuntru.
Trei zile după înmormântare am simțit că o iau razna. Îmi venea să urlu. Totul în jur îmi amintea de el — de vocea lui, de glumele lui, de parfumul lui. Apartamentul devenise o capcană. Așa că am decis să fug.
Am luat o valiză, pașaportul, și am chemat un taxi. Nu aveam un plan, voiam doar să fiu departe de orașul acela, de acea durere. Poate Mexic, poate alt continent. Orice loc în care nu mai exista Rareș.
Când am intrat în taxi, nici nu m-am uitat la șofer. Încercam doar să-mi stăpânesc lacrimile. Dar apoi vocea lui m-a pătruns ca un cuțit:
— Vă rog, puneți-vă centura.
Am înlemnit. Mi-am ridicat privirea spre oglindă și… ochii aceia. Ochii lui Rareș. Fără greș.
— Rareș?! am bâiguit. Dar… cum?!
A tras mașina pe dreapta și a parcat pe o stradă retrasă. Pentru o clipă nu a spus nimic. Apoi s-a întors și m-a privit direct:
— Ana… îmi pare rău. Știu că e mult. Lasă-mă să-ți explic. Te rog, nu mă urî.
Mi-a povestit totul. O istorie nebună, demnă de filmele cu agenți secreți. Fusese adoptat în adolescență de o familie extrem de bogată, dar cu afaceri dubioase. A devenit creierul din spatele imperiului lor și le-a salvat compania. Dar când a vrut să iasă din lumea aceea murdară și să-și construiască ceva pe cont propriu, s-au întors împotriva lui.
Amenințările nu l-au ocolit nici pe mine. Părinții lui au spus clar: dacă nu renunță la controlul noii lui afaceri, mă vor distruge. Așa că Rareș a decis să moară. La propriu.
Un medic l-a ajutat să simuleze moartea cu ajutorul unui sedativ care încetinește funcțiile vitale. Au aranjat totul — căzătura, transportul, moartea „declarată”, chiar și o înmormântare. Dar nu era în sicriu. Fusese extras înainte de ceremonia finală de către oameni care știau exact ce fac.
Eu ascultam cu gura căscată. Nu știam dacă sunt într-un coșmar sau într-o realitate paralelă.
— Nu puteam să-i las să pună mâna pe tine, mi-a spus el. Am preferat să pierd totul, doar să știu că ești în siguranță.
Apoi a urmat partea și mai ciudată. Toate bunurile lui legale fuseseră trecute pe numele meu înainte de „moarte”. Familia lui nu putea face nimic legal. Rareș mă ruga să le vând și să împărțim banii. El urma să plece în străinătate, definitiv.
— Vrei să vii cu mine? m-a întrebat cu ochii umezi. Știu că te-am rănit, dar… poate putem începe din nou.
I-am spus ce simțeam. Nu eram pregătită. Îmi frânsese inima, îmi distrusese viața. Nu puteam pur și simplu să fug cu el. I-am promis că voi avea grijă de tot ce lăsase în urmă, dar aveam nevoie de timp.
Rareș a înțeles. Mi-a lăsat o modalitate prin care să-l contactez și a plecat. În săptămânile care au urmat, am fost furioasă. Dar m-am ținut de promisiune. Am început vânzările și am luat legătura cu avocații. Familia lui a încercat să conteste totul. Au fost amenințători, dar fără bază legală. M-au lăsat în pace doar când și-au dat seama că nu pot câștiga nimic.
Într-o noapte, în timp ce răsfoiam un dosar cu acte, m-am uitat la poza noastră de la nuntă. Lacrimile au început să-mi curgă fără oprire. Încă îl iubeam.
Am pus mâna pe telefon. L-am sunat.
— Ana? a răspuns cu o voce plină de speranță.
— Unde ești? Vreau să vin la tine. Dar să nu-mi mai faci niciodată așa ceva.
Și așa am plecat. Într-o altă țară, cu o altă limbă, dar cu o plajă superbă la o jumătate de oră distanță. Ne-am recăsătorit. De data aceasta, în liniște. Fără frică. Fără umbre. Și fără părinți care să ne poată găsi.
Ne trăim viața. E departe de ceea ce visam inițial, dar este al nostru.