Casa mea avea trei camere și era plină de amintiri. O grădină mică în față, cu trandafiri pe care îi plantasem după ce s-a născut fiul meu, Andrei. O verandă unde citeam în serile liniștite de vară. Tot ce aveam mai drag se lega de acel loc. Dar Andrei îmi tot spunea, cu zâmbetul lui cald: „Mamă, casa asta e perfectă pentru o familie. Ne-am putea crește copiii aici.”
Mi-a fost greu să iau decizia, dar am făcut-o. Le-am cedat casa și m-am mutat la sora mea, Marioara, rămasă singură după ce soțul ei a murit acum câțiva ani. M-am gândit că poate așa o să ne fie bine tuturor. Ei să înceapă un drum nou, eu să nu mai fiu singură.
Timp de câteva săptămâni, am făcut eforturi să mă adaptez. Îmi lipsea casa mea, dar mă bucuram că Andrei și Ramona, nora mea, erau fericiți. Asta credeam, cel puțin.
Aseară, Andrei a venit pe la mine. Erau amândoi. Ramona stătea cu mâinile împreunate în poală, iar Andrei părea neliniștit. M-am așezat cu ei la masă și am turnat ceai. Apoi mi-a spus, așa, dintr-odată:
— Mamă, vrem să o mutăm pe mama Ramonei la noi, în casă.
Ceva s-a rupt în mine. L-am privit în ochi și am spus calm, dar ferm:
— Nu am plecat din casa mea ca să se mute ea acolo.
Am văzut-o pe Ramona cum își încleștează maxilarul, dar tot ea a fost cea care a spus adevărul.
— Am mințit, a zis. Nu am avut nevoie de spațiu pentru o familie. Mama mea rămânea fără locuință. Contractul de închiriere i-a fost reziliat. Nu avea unde merge. Așa că… asta era soluția.
Ceva în mine a înțepenit. Ceasca de ceai pe care o țineam în mână devenise brusc imposibil de ridicat. Andrei își ținea privirea în pământ. Mă simțeam ca și cum aș fi fost jucată într-o piesă de teatru prost regizată.
— Așa că toată povestea cu „o casă pentru familie” a fost doar un pretext? le-am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Voi voiați doar casa… pentru altcineva.
Ramona a încercat să spună ceva, dar am ridicat mâna. Nu voiam explicații. Vocea mea a fost rece:
— Ce ați făcut a fost lipsit de respect. Nu casa e problema. E trădarea.
După ce au plecat, m-am dus în camera mea de la Marioara și m-am așezat pe marginea patului. Ea a venit și m-a strâns în brațe, fără să spună nimic. Mai târziu, mi-a amintit cum, după ce pierduse toți banii într-o afacere proastă, a simțit că lumea i se prăbușește. Dar abia când a început să facă lucruri care-i aduceau bucurie, a simțit că trăiește din nou.
Zilele care au urmat au fost tăcute. M-am simțit înșelată și golită pe dinăuntru. Până într-o după-amiază, când am primit un apel neașteptat. Era Viorica, mama Ramonei.
— Nu știam că ți-au ascuns adevărul, mi-a spus, cu o voce blândă. Dacă aș fi știut, n-aș fi acceptat niciodată să mă mut acolo. Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
Nu mă așteptam la acel telefon. Și, cumva, m-a durut mai tare să aflu că ea fusese sinceră, iar cei apropiați mie nu.
La câteva zile după, Andrei a apărut pe neanunțate. Avea cearcăne și ochii triști.
— Mamă, știu că am greșit. Am fost laș. Am mințit pentru că știam că n-ai fi acceptat. Și mi-a fost frică să pierd șansa de a o ajuta pe Ramona. Dar casa nu mai e la fel fără tine. Mi-e dor de tine.
Am simțit o parte din mine topindu-se, dar i-am spus clar:
— M-ai rănit, Andrei. Nu m-a durut casa. M-a durut minciuna. M-a durut că nu m-ai tratat ca pe cineva care merită adevărul.
El a dat din cap încet.
— Știu. Și nu vreau să repar asta cu vorbe. Așa că, dacă tot ce am stricat se poate repara… las faptele să vorbească.
După plecarea lui, am primit un plic. Înăuntru era actul de proprietate al casei. Pe numele meu. Și un bilet mic, scris de mână:
„Știu că nu repară totul, dar casa e a ta. A fost mereu. Orice decizi să faci cu ea, te voi sprijini. Cu dragoste, A.”
Am plâns mult. Nu de durere, ci de eliberare. Nu voiam răzbunare. Voiam ca fiul meu să-și asume ce a făcut. Și exact asta făcuse.
Nu m-am mai întors acolo. În schimb, am ales să închiriez casa unui cuplu tânăr. Oameni simpli, plini de speranță, care chiar își doreau să înceapă o viață împreună.
Iar eu? Eu mi-am găsit liniștea altfel. Cu Marioara, redecorând camera ei de pictură, mi-am amintit cât de mult iubeam arta. Am reluat cursurile de olărit și, uneori, mă duc la grădinița din cartier și le arăt copiilor cum să modeleze din lut.
Poate am pierdut o casă. Dar am câștigat ceva mult mai valoros: adevărul, curajul de a spune „nu” și libertatea de a-mi scrie singură povestea.