Mă numesc Radu, am 32 de ani. Sunt tată a doi copii minunați, soțul unei femei extraordinare și… fiul unei mame pe care am învățat să o ignor, pentru a supraviețui. Timp de ani de zile m-am convins că trecutul nu contează, că pot merge mai departe fără să mai privesc înapoi. Dar viața are un fel dureros de a-ți pune oglinzile în față, mai ales când crezi că ai scăpat.
Pe mama n-o mai văzusem de când aveam 15 ani. N-a fost niciodată o figură caldă în viața mea. Mirosul de alcool și tutun o însoțea mereu, iar vorbele ei tăioase mi-au rămas în minte ca niște răni nevindecate. La șapte ani m-a lăsat la bunica, cu o ultimă propoziție care încă mă urmărește:
— Nu ești fiul MEU.
După asta, apărea din când în când, beată, cuvintele ei fiind mereu aceleași:
— Nu vei fi niciodată nimic.
Dar bunica… ea m-a salvat. Femeia aceea a fost stâlpul meu. Cu o privire severă, dar o inimă uriașă, m-a ridicat atunci când eu nu mai credeam că pot. Tot ce sunt azi îi datorez ei.
Am ajuns adult, am muncit, m-am căsătorit cu Elena — blândă, calmă, răbdătoare, tot ce mama nu fusese niciodată. Avem doi copii: Andreea, de 7 ani, și Matei, de 5. Tocmai ne mutasem în casa noastră cea nouă, o casă plină de lumină și planuri de viitor.
Și atunci a apărut ea.
Era o marți mohorâtă. Am intrat în bucătărie și am încremenit. Mama stătea acolo, îmbătrânită, trasă la față, cu paltonul ud și geanta în poală.
— Radu… știu că sunt ultima persoană pe care vrei să o vezi. Dar nu mai am unde merge.
Am tăcut. Nu eram pregătit.
— Vreau doar să îndrept ce-am stricat. Lasă-mă măcar să fiu o bunică bună pentru copiii tăi.
Am privit-o pe Elena, care stătea în spatele meu, cu mâna strecurată în a mea.
— Poate chiar încearcă. Oamenii se schimbă, mi-a șoptit.
Am acceptat. Împotriva instinctului meu, i-am permis să rămână.
La început a fost surprinzător de liniște. Gătea, citea copiilor, își vedea de treabă. Andreea chiar spunea că o place. Matei o asculta fascinat când spunea povești cu zmei și împărați.
Dar, treptat, au început micile semne.
— Pe vremea mea, o soție făcea cafeaua înainte ca bărbatul să coboare, îi spunea Elenei.
— Copiii ăștia sunt prea răsfățați, murmura.
— Taică-su n-a fost bun la matematică, nici el nu-i poate învăța nimic.
Cel mai tare m-a durut când Andreea m-a întrebat cu inocență:
— Tati, bunica a zis că nu știi să iubești oamenii. E adevărat?
Am simțit cum se sparge ceva în mine. I-am spus clar mamei că nu accept să le otrăvească mintea. A ridicat din umeri.
— Îi protejez de slăbiciunea ta, mi-a spus.
Apoi, într-o zi, a făcut ce nu putea fi trecut cu vederea.
Eu și Elena am întârziat la muncă. Când am intrat în casă, am găsit un dezastru: jucării împrăștiate, perne rupte, farfurii sparte, frigiderul deschis, lipici pe podea. Dar cel mai rău a fost mesajul lăsat pe telefonul fix.
Serviciile de protecție a copilului.
— Rapoarte de mediu nesigur pentru copii. Se va face o vizită de urgență.
Știam. Știam că ea fusese. N-am mai avut îndoieli.
Am găsit-o relaxată pe canapea, cu o cană de ceai.
— Te-ai întors devreme, a spus.
Am explodat:
— Ai făcut asta? Ai raportat propriii tăi nepoți?!
— Cineva trebuia să intervină, a răspuns calmă.
I-am spus că a depășit limita. Că a terminat tot.
— Ai pierdut dreptul de a ne face parte din viața ta în ziua în care ai ales să pleci, am spus. Nu vei mai călca în casa asta niciodată.
Am plătit un apartament mic pentru ea, doar pentru că am simțit că trebuie să le ofer copiilor o tranziție ușoară. I-am pus condiții clare: dacă vrea să-i mai vadă, doar în prezența mea sau a Elenei, o dată pe săptămână, într-un loc neutru.
A plecat fără să comenteze. Cu ochii plini de ură, dar fără un cuvânt.
Casa a devenit liniștită din nou. Andreea punea întrebări, Matei era mai lipicios, dar ușor, ușor, echilibrul nostru s-a restabilit.
Apoi a venit telefonul.
Spitalul.
— Mama dumneavoastră a leșinat. E stabilă, dar e în stare critică.
Nu voiam să merg. Dar am mers.
Arăta fragilă în patul de spital. Pe noptieră era un plic cu numele meu.
Scrisul era tremurat. Înăuntru, un adevăr crud:
„Radu,
Nu am plecat pentru că nu te iubeam. Tatăl tău era violent. Am fugit ca să-mi salvez viața, dar nu aveam cum să te iau cu mine. Te-am lăsat cu mama mea, știind că acolo vei fi în siguranță. Mi-am urât decizia în fiecare zi. Și m-am ascuns de rușine, transformată în furie. Nu merit iertare. Dar tu ai fost mereu suficient. Eu n-am fost.”
A murit două nopți mai târziu.
La înmormântare am stat în spate. Nu pentru ea. Pentru copilul de șapte ani care a așteptat pe verandă o mamă care nu s-a mai întors.
Când am ajuns acasă, Andreea s-a apropiat:
— Tati, ești trist?
M-am aplecat spre ea și i-am spus:
— Uneori, oamenii sunt prea răniți ca să mai poată iubi cum trebuie. Dar noi merităm tot ce e mai bun.
Și, pentru prima oară în viață, am simțit că lanțul s-a rupt.