Sora mea mai mică, Sadie, nu a fost niciodată genul cald și afectuos. Încă din copilărie, între noi a existat o tensiune mocnită – rivalitate, gelozie, neînțelegeri care au crescut odată cu noi. De aceea, atunci când am primit invitația de a fi domnișoara ei de onoare, am rămas fără cuvinte.
Invitația stătea elegantă pe blatul din bucătărie, înfășurată în flori și cu litere aurii. Numele meu scris frumos, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată între noi. Parcă-mi râdea în față.
— Sadie te-a invitat? a întrebat Liz, prietena mea cea mai bună, în timp ce își sorbea cafeaua.
— Da… și nu știu ce să cred, am murmurat, întorcând plicul pe toate părțile.
— Aceeași Sadie care ți-a lipit gumă în păr la banchet?
Am dat din cap. Nici eu nu înțelegeam. Relația noastră fusese marcată de răceală și gesturi răutăcioase, iar copilăria mea petrecută mai mult prin spitale nu a ajutat. Părinții mei se concentraseră pe mine, iar Sadie rămăsese în plan secund. Și, în timp, această lipsă de atenție s-a transformat în furie.
— Poate vrea să îndrepte lucrurile acum, am zis încet, de parcă nici mie nu-mi venea să cred ce spun.
Liz a clătinat din cap sceptică. — Ai grijă, Nancy. Nu uita cu cine ai de-a face.
Am intrat totuși în joc. Am mers cu Sadie la probe, la flori, la programări de coafură. Și, surprinzător, părea sinceră. Mai caldă, mai apropiată, mai… umană.
— Arăți minunat, Sadie, i-am spus sincer la prima probă de rochie.
Pentru o clipă, am văzut în ochii ei fetița care obișnuia să vină după mine cu păpușa în mână. Apoi s-a întors, rece.
— Acum să găsim ceva care să nu te facă să arăți ca o balenă eșuată, a râs ea.
Și iată-o. Sadie pe care o știam.
Am încercat totuși să ignor micile înțepături. Poate era doar nesiguranța ei. Încă speram, cumva, că în ziua nunții totul va fi bine.
Și a venit ziua nunții. Plină de emoții, am intrat în camera ei cu rochia pregătită. Îmi bătea inima tare – voiam să fiu acolo pentru ea, sincer.
— Slavă Domnului că ai ajuns! mi-a spus zâmbind. Celelalte fete întârzie.
Am agățat rochia pe ușă și am început să o ajut la coafură. Am avut chiar un moment frumos împreună, în oglindă, în timp ce îi prindeam buclele.
— Arăți superb, Sadie, i-am spus.
— Mulțumesc, Nance…
Apoi au venit celelalte domnișoare de onoare. Agitație, șampanie, râsete. Am mers într-un colț să mă schimb și… am înlemnit.
Rochia mea era gigantică. Cu cel puțin trei numere mai mare.
— Ce naiba…?
Am ieșit cu ea în mână. — Sadie, asta nu e rochia mea. Asta nu-mi vine.
S-a întors spre mine cu o expresie jucată de mirare. — O, vai! Ai slăbit, probabil.
— Am slăbit 15 kilograme de luni întregi. Am fost la probă săptămâna trecută. Rochia era perfectă atunci.
A dat din umeri, fals nevinovată. — Păi… Jess poate să-ți ia locul, dacă nu te simți confortabil. Nu e mare lucru.
Nu-mi venea să cred. Toate momentele frumoase, toată speranța că ne apropiem din nou… distruse într-o clipă.
— Cum ai putut…?
— Nancy, te rog. Chiar ai crezut că suntem cele mai bune prietene, așa dintr-odată? E ziua mea. Și nu o să mă lași iar în umbră.
Am închis ochii. Eram gata să plec. Dar atunci, s-a deschis ușa.
— Ce-i cu scandalul ăsta? s-a auzit vocea mătușii Marie.
— Rochia mea… nu e a mea, am spus încet. Sadie a făcut… ceva.
— Niciun cuvânt, mi-a spus ea. Vino cu mine.
Am urmat-o pe hol și mi-a dat o cutie. Înăuntru era o rochie de vis. Brodată manual, în aceași nuanță ca celelalte, dar mult mai frumoasă.
— Am avut un sentiment, mi-a spus mătușa Marie. Și m-am pregătit.
Nu puteam să cred. Am îmbrăcat-o cu mâinile tremurând. Când am intrat din nou în cameră, Sadie a rămas cu gura căscată.
— Cum…?
— Magie de mătușă, am spus zâmbind.
Pentru o clipă, s-a uitat la mine fix. Apoi, spre surprinderea tuturor, a coborât privirea.
— Arăți… incredibil, Nancy. Îmi pare rău.
M-am uitat la ea. Era sinceră. Avea lacrimi în ochi.
— M-am simțit mereu în umbra ta, a spus. Și am făcut prostii. Îți cer iertare.
Am luat-o de mână.
— Eu doar am încercat să supraviețuiesc, Sadie. Nu m-am vrut niciodată mai bună decât tine.
A înclinat capul, cu un zâmbet trist. — Putem începe de la zero?
— Da, am spus cu inima plină. Putem.
Ceremonia a fost minunată. La recepție, Sadie m-a tras deoparte.
— Mulțumesc pentru tot, a spus. Pentru că ai rămas, că ai fost alături de mine… și pentru rochie. M-ai umilit frumos, sincer.
— N-a fost o umilință, Sadie. A fost o lecție. Și cred că amândouă aveam nevoie de ea.
Ne-am îmbrățișat. Iar pe ringul de dans, cu toți în jur, Sadie mi-a strigat printre lumini:
— Hai, soro! Hai să le arătăm cum se face!
Și în acea clipă, sub luminile mișcătoare, dansând și râzând împreună, am știut că, în sfârșit, găsisem ceva ce nu reușisem în 32 de ani: o soră adevărată.