Am crezut că va fi o zi ca oricare alta — poate chiar o zi bună, dacă norocul ținea cu mine. Dar în loc de liniștea unei după-amieze obișnuite, viața mea avea să ia o turnură neașteptată. Totul a început cu un joc copilăresc în fața rulotei și cu un bătrân străin care a coborât dintr-un SUV negru, zâmbind ca și cum mă cunoștea dintotdeauna.
Pe atunci aveam doar 13 ani și trăiam cu mama într-o rulotă veche, într-un colț uitat de lume. De când tata plecase, când eu aveam doar șase ani, totul fusese pe umerii mamei — o femeie puternică, dar cu picioarele slăbite de un accident vechi, care o făcea să șchiopăteze și să suporte dureri zi de zi. Cu toate astea, muncea în ture epuizante la o benzinărie, ca să putem avea ce pune pe masă.
„Adam, adu, te rog, poșta,” îmi cerea ea uneori, întinsă pe canapea, cu o pernă sub picioarele umflate. Mici sarcini ca aceasta îmi dădeau un rost — simțeam că pot ajuta, măcar puțin.
Într-o zi, în timp ce aruncam o minge dezumflată în niște sticle goale, un SUV scump s-a oprit în fața rulotei. A coborât un bătrân, sprijinindu-se în baston, cu un zâmbet larg și o privire caldă.
— Pot să încerc și eu? mi-a zis, privind spre „popicele” mele improvizate.
Apoi mi-a propus un pariu neașteptat: dacă făcea un strike, îi datoram o favoare. Dacă nu reușea, îmi dădea o sută de dolari. O sută! Pentru un copil ca mine, era o avere. Am acceptat imediat.
A luat mingea și, cu o mișcare elegantă, a doborât toate sticlele dintr-o dată. Am rămas cu gura căscată. Apoi mi-a spus ce voia în schimb: să vin cu el la pescuit, la un iaz vechi, a doua zi dimineață. Nici nu părea o favoare, ci mai degrabă o invitație ciudată. Totuși, am acceptat.
Dimineața următoare m-a luat cu SUV-ul lui. N-am schimbat multe vorbe pe drum. Peisajul era liniștit, locul parcă părăsit, dar cumva liniștitor. Am instalat undițele, iar el a început să-mi spună povestea fiului său, care avusese cam vârsta mea când mergeau împreună la același iaz. Nu prinseseră niciodată vreun pește, dar acel timp petrecut împreună fusese tot ce conta.
L-am întrebat unde este fiul lui acum. A tăcut o vreme, privind în apă, apoi mi-a spus că îl pierduse — o boală gravă, o operație imposibil de plătit la vremea aceea.
Am simțit o durere în suflet, de parcă povestea lui îmi atingea direct inima. Fără să gândesc prea mult, i-am pus o mână pe umăr și i-am spus că fiul lui sigur îl privește din ceruri și că, într-o zi, o să prindă acel pește. Nu trebuia să renunțe.
A zâmbit, emoționat, apoi… chiar atunci, pluta s-a scufundat! Am sărit amândoi, dar în graba de a trage undița, ne-am dezechilibrat și am căzut în iaz. Eram uzi leoarcă, dar amândoi râdeam în hohote. Și pe undiță? Cel mai mare pește pe care-l văzusem vreodată. Bătrânul era în extaz.
La întoarcere, înainte să plece, mi-a spus cu ochii în lacrimi:
— Ziua asta a însemnat totul pentru mine, Adam. Mai mult decât îți poți imagina.
Nu aveam de unde să știu că urma să-l văd pentru ultima dată.
A doua zi, a apărut la ușă un bărbat în costum. S-a prezentat ca fiind domnul Johnson, asistentul personal al bătrânului Thompson — cel cu care fusesem la pescuit. Mi-a înmânat un pachet. Când l-am deschis, am crezut că visez. Erau acolo mai mulți bani decât văzusem vreodată. Domnul Johnson mi-a explicat că banii erau pentru noi — pentru o locuință adevărată, pentru tratamentele mamei și, mai ales, pentru educația mea. Un viitor complet schimbat, oferit de un om care fusese un străin cu o zi înainte.
Câteva luni mai târziu, am primit o scrisoare scrisă de mână. Recunoșteam scrisul. Era de la domnul Thompson.
„Dacă citești asta, înseamnă că eu sunt acum alături de fiul meu. Dar să știi că întâlnirea cu tine mi-a adus o pace pe care nu o mai cunoscusem de ani. Ți-am lăsat tot ce ai nevoie ca să reușești. Nu uita ce mi-ai spus: ‘Nu trebuie să renunți’. Și tu vei prinde peștele acela, Adam. Trebuie doar să continui.”
Am plâns citind acele rânduri.
Anii au trecut. Astăzi, locuiesc cu familia mea într-o casă adevărată, construită lângă cea a mamei, care merge din nou fără dureri. Mă uit adesea spre cer, cu recunoștință și dor.
Tot ce a fost nevoie a fost un joc banal, un gest de omenie și un suflet care a recunoscut suferința în tăcerea altuia.
Nu voi uita niciodată: nu trebuie să renunți. Niciodată.