Viața mea părea să fie un echilibru perfect între carieră și dragoste. Mă numesc Ethan și, cel puțin în aparență, aveam tot ce și-ar fi putut dori un bărbat. Isabel era soția mea de opt ani, partenera mea în toate sensurile, confidenta mea, cea care îmi aducea liniște și sens. Trăiam într-o casă frumoasă, într-un cartier liniștit, și credeam cu tărie că ceea ce aveam era solid, sincer, trainic. Îmi începeam fiecare zi devreme, plecând la muncă cu gândul că toate eforturile mele erau pentru noi. Iar când reveneam acasă, ea mă aștepta cu zâmbetul ei cald și vocea calmă care îmi alunga stresul.
Râdeam împreună, împărtășeam visuri, vorbeam despre viitor, despre călătorii, despre copii. Fiecare discuție cu ea părea să întărească convingerea că suntem pe aceeași lungime de undă. Și totuși… într-o seară, pe veranda casei noastre, privind împreună apusul, ceva s-a simțit diferit.
„Avem o viață frumoasă, nu-i așa?” i-am spus, căutând confirmarea în ochii ei.
„Da, Ethan. E minunat,” mi-a răspuns cu un zâmbet slab, dar privirea ei s-a oprit puțin prea mult în gol. Atunci am simțit un fior, dar am ignorat senzația, punând-o pe seama oboselii.
Adevărul era că începusem să mă îndepărtez, fără să-mi dau seama. Eram mereu prins în proiecte, termene-limită, apeluri târzii. Mă străduiam să ofer siguranță și confort, dar uitasem că uneori, ceea ce are mai mare valoare e prezența, nu stabilitatea financiară.
Totul a început să se destrame într-o dimineață obișnuită. Plecasem într-o scurtă deplasare de afaceri, la doar 60 de kilometri de oraș. Conduceam pe autostradă, într-o zonă cu semnal slab, când telefonul meu a început să sune insistent. Număr necunoscut. Aproape că îl ignorasem, dar ceva în instinctul meu m-a făcut să răspund.
„Domnul Ethan Williams?”, m-a întrebat o voce de femeie.
„Da. Cine sunteți?”
„Sunt asistenta Karen de la Spitalul Județean. Soția dumneavoastră, Isabel, a fost adusă la Urgențe. E inconștientă. Vă rugăm să veniți imediat.”
Întreg corpul mi s-a încordat. Mâinile mi-au devenit reci, iar inima părea că mi-a fost smulsă din piept. Am închis telefonul și am tras pe dreapta, incapabil să mai conduc pentru câteva secunde. Apoi, cu respirația tăiată și o panică ce-mi pulsa în tâmple, am întors mașina și am apăsat accelerația cât de tare am putut.
Pe drum, am încercat de mai multe ori să aflu detalii, dar tot ce mi s-a spus a fost că starea ei era stabilă, însă nu-și revenise încă. Frica mi-a pus stăpânire pe minte. Imaginam cele mai groaznice scenarii — un accident, un atac cerebral, o boală nediagnosticată… Niciuna dintre variante nu avea sens. Când o văzusem ultima dată, era perfect sănătoasă.
După aproape o oră și jumătate care mi s-a părut un secol, am ajuns la spital. Am sărit din mașină și am alergat spre recepție, fără să țin cont de reguli sau priviri.
„Soția mea e aici. Isabel Williams. Am fost sunat. E la Urgențe!”
Asistenta de la recepție m-a privit surprinsă. „Un moment… soțul ei este deja cu ea.”
„Poftim?” am întrebat, simțind cum stomacul mi se răsucește.
„Da, domnul care a adus-o a spus că e soțul ei.”
Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Am încercat să rămân calm.
„Eu sunt soțul ei. Unde se află?”
Femeia mi-a arătat holul din stânga. „Camera 12.”
Am alergat până la ușa salonului și am dat buzna înăuntru, așteptându-mă la ce e mai rău. Dar ceea ce am găsit acolo mi-a dat lumea peste cap.
Un bărbat stătea lângă patul lui Isabel, ținându-i mâna. Se uita la ea cu o duioșie care părea… intimă. Mult prea intimă.
„Cine ești?” am întrebat, cu voce tremurândă.
S-a întors calm spre mine. „Mă numesc Logan. Sunt iubitul ei. Avem o relație de mai bine de un an. Eram împreună când am avut accidentul. Am adus-o aici. Și… am rugat asistenta să te sune.”
Am simțit că nu mai pot respira. Inima îmi bătea haotic, iar furia mi se urca în piept. Am vrut să-l dau afară, să țip, să-l lovesc. Dar ceva în atitudinea lui m-a oprit. Nu era arogant. Nu era provocator. Era… sincer.
„Iubitul ei?” am repetat, abia reușind să articulez.
„Știu că o iubești. Și ea te iubește. Mereu vorbea despre tine. Dar se simțea singură. Neglijată. Ai fost mereu plecat, ocupat. A încercat să-ți spună, dar n-a știut cum.”
Fiecare cuvânt lovea ca un ciocan. Mă uitam la Isabel, fragilă și inconștientă, și în același timp simțeam furie, tristețe și o vinovăție adâncă. Munceam pentru noi, dar între timp o pierdusem.
„De ce nu mi-a spus nimic?” am întrebat, mai mult pentru mine decât pentru el.
„Poate se temea. Poate simțea că nu o mai asculți.”
Logan părea sincer. Nu se lăuda, nu încerca să câștige teren. Era acolo pentru ea. Și, într-un mod dureros, o proteja și acum.
„Și de ce ai spus că ești soțul ei?”
„Pentru că am vrut ca medicii să o ia în primire imediat. Nu voiam complicații. A fost o minciună de urgență, îmi pare rău.”
Am rămas tăcut. Voiam să-l urăsc, dar nu puteam. Fusese acolo când eu nu eram. A dus-o la spital. Și mai mult decât atât, era dispus să facă un pas înapoi.
„Apreciez că ai făcut asta pentru ea,” am spus cu greu.
A dat din cap și s-a ridicat. „Ea are nevoie de tine acum. Eu plec.”
Chiar în acel moment, Isabel a deschis ochii. Era confuză, slăbită.
„Ethan?” a șoptit, iar lacrimile mi-au umplut ochii.
„Sunt aici,” i-am spus, luându-i mâna în a mea.
Privirea i s-a mutat spre Logan. „Cine… cine ești?”
Logan a zâmbit trist. „Un coleg de muncă al lui Ethan. Te-am adus aici.” Apoi s-a întors spre mine și mi-a șoptit la ureche: „Fă-o fericită.”
A plecat fără alte cuvinte, lăsând în urmă o liniște grea. M-am întors spre Isabel, care mă privea cu ochii încețoșați de oboseală.
„Cum te simți?”
„Amețită… Ce s-a întâmplat?”
„Îți spun mai târziu. Acum odihnește-te. Sunt aici.”
Ea a închis ochii și s-a relaxat, în timp ce eu stăteam acolo cu gândurile năvalnice. Ce era de făcut? Merita să-i spun totul? Era oare ăsta un nou început sau începutul sfârșitului?
Un lucru era clar: nu mai puteam trăi cu ochii închiși.