În încăpere s-a lăsat o liniște grea. Mama s-a întors spre mine cu o expresie vinovată, dar a spus calm:
— Camelia, încercăm doar să te ajutăm să faci ceea ce este corect.
Tata, cu brațele încrucișate, a adăugat:
— Casa asta e prea mare pentru tine. Ion are nevoie de ea, Sorina are nevoie de ea, copilul care vine pe lume are nevoie de ea.
Îmi simțeam sângele clocotind. M-am apropiat de ei și mi-am smuls valiza din mâna mamei.
— Destul! Casa asta este a mea. Am muncit ani de zile, am renunțat la vacanțe, la petreceri, la nopți de somn pentru a ajunge aici. Nu aveți niciun drept să îmi luați ceea ce am construit cu propriile mâini.
Ei au tăcut, dar privirile lor spuneau totul: pentru ei, „familia” era mai importantă decât dreptatea.
Am ridicat telefonul și am sunat din nou la poliție. Când au sosit agenții, părinții mei au încercat să explice că era doar o „neînțelegere de familie”. Dar, când le-am arătat actele casei și cheile originale, totul a devenit clar. Polițiștii le-au spus să iasă imediat din locuință și să nu mai încerce astfel de lucruri.
După ce au plecat, am rămas singură, cu valizele desfăcute în mijlocul livingului. Am început să plâng. Nu pentru casă, nu pentru bani, ci pentru trădarea pe care o simțeam în inimă. Cum puteau părinții mei să îmi facă una ca asta?
Weekendul acela a fost cel mai greu din viața mea. Nu m-am dus la cina de duminică, și pentru prima dată, liniștea casei mi s-a părut un refugiu, nu o povară. Am stat în grădină, privind trandafirii pe care îi plantasem cu mâinile mele, și m-am gândit la bunicii mei.
Bunicii trăiseră într-o casă mică, dar toată viața ne învățaseră ceva: „Fiecare om își câștigă bucata lui de pâine și bucata lui de pământ. Dacă le respecți, îți va fi bine.” Îmi răsunau cuvintele lor în minte și m-am întrebat unde se pierduse acea înțelepciune.
În loc să fiu respectată pentru munca mea, eram văzută ca o resursă de sacrificat. În cultura noastră românească, deseori, femeia singură e judecată. „De ce n-ai familie? De ce n-ai copii?” Însă rar întreabă cineva: „Ești fericită?”
În zilele următoare, rudele au început să îmi trimită mesaje. Unii mă certau, alții mă implorau să „fiu înțelegătoare”. Sorina chiar mi-a scris: „Nu vezi că noi avem nevoie mai mult decât tine?” Am citit mesajul și am șters numărul ei din telefon.
A venit și momentul deciziei finale. Am mers la notar și am schimbat încuietorile casei. Le-am retras părinților dreptul de a mai avea chei. A fost dureros, dar necesar.
În duminica următoare, am primit un telefon de la unchiul Gheorghe, omul pe care îl respectam cel mai mult din familie. Mi-a spus:
— Camelia, să nu te clatini. Ai făcut bine. Bunicii tăi ar fi fost mândri.
Am închis ochii și am simțit o ușurare cum nu mai simțisem de mult. Pentru prima dată în viața mea, cineva din familie recunoștea adevărul.
Viața mea a mers mai departe. Mi-am umplut casa cu prieteni, cu râsete, cu miros de sarmale și cozonaci la sărbători. Nu era nevoie de o familie „tradițională” ca să simt că aparțin undeva.
Și atunci am înțeles ceva: familia nu este definită de sânge, ci de respect, de iubire și de recunoștință.
Astăzi, când privesc casa mea, nu o mai văd ca pe o clădire mare cu patru camere. O văd ca pe simbolul libertății mele, al curajului meu de a spune „nu” atunci când toată lumea îmi cerea să cedez.
Iar dacă cineva mă mai întreabă de ce sunt singură, le zâmbesc și răspund simplu:
— Pentru că așa sunt fericită. Și asta este tot ce contează.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.