Emily a clipit, încercând să înțeleagă ce se petrece. Numele i-a sunat vag cunoscut, dar mintea ei obosită nu a reușit să lege imediat imaginea bărbatului de articolele citite cu ani în urmă despre cel mai tânăr CEO român care cucerise piețele europene.
„Eu… eu sunt Emily”, a răspuns aproape șoptit, încercând să-și recapete echilibrul.
Alexandru a încuviințat scurt, apoi, fără alte întrebări, a așezat valiza lângă ea. Gestul părea simplu, dar în ochii lui era ceva ce o dezarma: o căldură neașteptată.
Mulțimea se agita în jur, oameni grăbiți, telefoane care sunau, roți de trolere care zgâriau podeaua de marmură. Dar pentru o clipă, Emily a avut impresia că timpul se oprise.
„Unde trebuie să ajungi?” a întrebat el, cu vocea joasă, dar suficient de clară ca să treacă prin zgomot.
„La… la sora mea. Ea locuiește aici, la Londra. O să stau la ea o vreme.”
Alexandru a dat din cap, și fără să aștepte invitație, i-a luat din nou valiza și a început să meargă spre ieșire. Emily a rămas câteva secunde pe loc, ezitând, dar apoi l-a urmat.
Pe drum, Lilia a început să plângă. Un plâns subțire, ascuțit, care răsuna în sala aglomerată. Emily și-a mușcat buza, încercând să o legene, dar tremurul mâinilor o trăda. Alexandru s-a oprit și a privit-o cu atenție.
„Vrei să o iau eu câteva minute?”, a întrebat calm, întinzând brațele.
Emily s-a înroșit, surprinsă de întrebare. Cum să lase bebelușul pe mâna unui bărbat abia cunoscut? Dar în privirea lui nu era nici urmă de judecată, doar o liniște care o făcea să creadă, împotriva oricărei logici, că putea să aibă încredere.
Cu o ezitare, i-a înmânat-o pe Lilia. Și spre uimirea ei, micuța s-a liniștit imediat în brațele lui Alexandru. Plânsul s-a stins, iar fetița a început să-l privească cu ochii mari, curioși.
Un zâmbet i-a luminat fața lui Alexandru, unul sincer, fără mască. Emily simțea că i se topește toată apărarea.
Când au ieșit în aerul rece de toamnă londonez, Alexandru i-a deschis portiera unei mașini negre, elegante, parcată la intrare. Un șofer îi aștepta.
„Nu pot să accept asta”, a spus Emily imediat, dând înapoi. „Nu ne cunoaștem… nu…”
„Știu”, a întrerupt-o el, cu același ton liniștit. „Dar știu și că ești obosită. Lasă-mă să te duc până la sora ta. Atât.”
Ea a rămas nemișcată, sfâșiată între mândrie și recunoștință. Dar privirea blândă a lui Alexandru și faptul că Lilia zâmbea în brațele lui au învins.
Drumul a fost scurt, iar Emily nu a rostit mai mult de câteva cuvinte. Dar în tăcerea aceea, ceva s-a schimbat. Pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit singură.
Când au ajuns în fața casei surorii sale, Alexandru a coborât primul și i-a întins din nou pe Lilia. „E o fetiță minunată. Să ai grijă de ea… și de tine.”
Emily a luat-o pe micuță, strângând-o la piept. „Mulțumesc”, a spus cu voce tremurată.
Alexandru s-a limitat la un zâmbet discret, apoi s-a urcat în mașină. Înainte să plece, i-a întins o carte de vizită.
Pe cartonul alb, simplu, scria doar: „Alexandru Grancea – Președinte, Grancea Group”.
Emily a rămas în stradă, cu Lilia în brațe și cu valiza lângă ea, privind cum mașina dispărea încet pe bulevard. Inima îi bătea nebunește.
Nu știa dacă îl va mai revedea vreodată. Dar știa că în acele câteva ore, viața ei se schimbase.
Și undeva, în liniștea rece a serii londoneze, a simțit pentru prima dată în mult timp o scânteie de speranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.