Andrei a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
Privea copilul de parcă ar fi văzut o fantomă.
Alina simțea că nu mai poate respira.
— Domnule Andrei… vă rog să mă iertați… pot să explic…
Vocea îi tremura.
— Creșa s-a închis. Nu am avut cu cine să o las. Știu că am greșit. Dacă mă concediați, înțeleg…
Andrei însă nu părea să o asculte.
Ochii lui erau fixați asupra Mariei.
Fetița continua să plângă și să se agite în brațele mamei sale.
După câteva clipe, Andrei a întrebat încet:
— Câți ani are?
— Opt luni.
Bărbatul a închis ochii pentru o clipă.
Apoi s-a întors și a privit spre dressingul deschis.
— Știi de ce sunt toate fotografiile acelea?
Alina a clătinat din cap.
A urmat o tăcere apăsătoare.
— Am avut și eu o fetiță.
Cuvintele au căzut greu.
— A murit când avea opt luni.
Alina a simțit cum i se strânge inima.
Andrei s-a apropiat încet de fotografii.
— Au trecut șase ani. Și nici acum nu am avut puterea să le strâng.
Ochii îi deveniseră umezi.
— În fiecare noapte mă trezesc și mă gândesc la ea.
Maria s-a liniștit între timp și l-a privit curioasă.
Andrei a întins încet mâna.
Fetița i-a prins degetul.
Instinctiv.
Natural.
Iar în clipa aceea, expresia lui s-a schimbat complet.
Pentru prima dată, Alina l-a văzut zâmbind.
Un zâmbet trist.
Dar sincer.
— Nu ești concediată, Alina.
Femeia a rămas fără cuvinte.
— Ba chiar vreau să facem ceva mai bun.
A privit din nou spre copil.
— Camera de oaspeți de la parter este goală de ani de zile. O transformăm într-un loc pentru Maria.
Alina nu știa dacă visează.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios.
Apoi a întrebat:
— Cât ai restanță la chirie?
Alina a ezitat.
— Aproape șase mii de lei.
Andrei a dat din cap.
— Rezolvăm și asta.
Lacrimile au început să îi curgă pe obraji.
Pentru prima dată după foarte mult timp, cineva o vedea.
Cu adevărat.
Nu ca pe o menajeră.
Nu ca pe o problemă.
Ci ca pe o mamă care încerca să supraviețuiască.
În zilele următoare, camera de la parter s-a umplut cu jucării, un pătuț și culori vesele.
Maria a devenit cea mai mică și mai iubită locatară a vilei.
Iar Andrei, fără să își dea seama, a început să zâmbească din nou.
Într-o dimineață, privind-o pe fetiță cum râdea în pătuțul ei, a simțit ceva ce nu mai simțise de ani întregi.
Liniște.
Nu durerea dispăruse.
Nu uitase.
Dar în locul golului care îl urmărea de atâta vreme apăruse puțină lumină.
Iar pentru Alina, ziua care începuse cu frică și disperare s-a transformat în începutul unei vieți mai bune.
Uneori, oamenii se întâlnesc exact atunci când au nevoie cel mai mult unul de celălalt.
Nu pentru a schimba trecutul.
Ci pentru a face viitorul mai ușor de trăit.