Când managerul a deschis mapa, am rămas fără aer.
Înăuntru nu erau doar retragerile pe care le descoperisem eu.
Era mult mai rău.
Existau transferuri făcute în mod repetat către o firmă deschisă pe numele lui Cătălin.
Sume mici la început.
Apoi din ce în ce mai mari.
Lună după lună.
Managerul mi-a explicat că verificările interne descoperiseră și tentative de accesare a unui credit folosind datele tatălui meu.
Am rămas împietrită.
— Un credit?
Managerul a încuviințat grav.
— A fost blocat înainte de aprobare.
L-am privit pe fratele meu.
Nu mai avea nimic din băiatul cu care crescusem.
Nu mai vedeam decât un om disperat să pună mâna pe bani care nu îi aparțineau.
— Cum ai putut să faci asta?
Nu mi-a răspuns.
În schimb, s-a apropiat de tata.
— Tată, spune-le că mi-ai dat voie.
Tata l-a privit lung.
Ochii îi erau pierduți.
Pentru câteva secunde am crezut că nici nu îl recunoaște.
Apoi a rostit încet:
— A venit trenul?
Liniștea s-a așternut peste toată banca.
Cătălin a încercat din nou.
— Tată, vorbește cu ei!
Dar tata părea deja plecat într-o lume pe care noi nu o mai puteam atinge.
Apoi l-a privit iar.
Și, cu lacrimi în ochi, a șoptit:
— Nu-mi vinde trenul…
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
Toată viața lui muncise la căile ferate.
Pentru el, trenurile reprezentau munca, sacrificiile și anii în care își întreținuse familia.
Iar acum, chiar și prin ceața bolii, înțelegea că ceva îi era luat.
Polițiștii au intervenit când Cătălin a încercat să plece cu cardul tatălui meu.
A fost oprit pe loc.
Mai târziu, la secție, am depus plângerea.
Au urmat verificări, declarații și investigații.
Nu a fost ușor.
Era fratele meu.
Dar era și omul care profitase de propriul tată.
În săptămânile următoare, banca a blocat toate operațiunile neautorizate.
Tentativele de credit au fost anulate.
O parte din bani a fost recuperată.
Iar contul tatălui meu a fost protejat definitiv.
Într-o după-amiază de primăvară, l-am dus pe tata la muzeul căilor ferate.
Mergea greu și vorbea tot mai puțin.
Dar când a văzut locomotivele vechi, chipul i s-a luminat.
— Lucram printre astea, a spus încet.
— Știu, tată.
A zâmbit.
Un zâmbet rar.
Poate cel mai frumos pe care îl văzusem de luni întregi.
Pe drumul spre casă a adormit în scaunul lui.
I-am aranjat puloverul și l-am privit câteva clipe.
Cardul lui era în siguranță.
Banii lui erau protejați.
Nimeni nu îl mai putea folosi.
Pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit liniște.
Nu fericire.
Nu victorie.
Liniște.
M-am aplecat și i-am șoptit:
— Stai fără grijă, tată. De acum înainte, eu am grijă de tot.
Iar pe chipul lui a apărut un zâmbet slab, ca și cum, undeva în adâncul memoriei sale, înțelesese că trenul vieții lui era în sfârșit în siguranță.