Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Și-a trecut din nou mâna peste ceafă.
— Diana… trebuia să-ți spun aseară.
— Ce trebuia să-mi spui?
Marcela nu mai plecă.
Rămase cu mâna pe clanță.
Radu trase aer în piept.
— I-am dat Oanei cheia mea de rezervă.
Am simțit cum îmi îngheață stomacul.
— Când?
— Ieri.
— Și asta era tot?
Radu tăcu.
Marcela se întoarse spre mine.
— Nu, nu era tot.
— Mamă…
— Ce? Acum vrei să ascunzi?
Mi-am mutat privirea de la unul la celălalt.
— Vorbiți.
Radu se apropie.
— Oana și Cătălin nu pot închiria imediat altceva. Au nevoie de câteva luni.
— Câte?
— Nu știm.
— Atunci de ce mi s-a spus că este temporar?
Marcela ridică din umeri.
— Pentru că este. Până se pun pe picioare.
— Și dacă eu spun nu?
Soacra mea mă privi aproape amuzată.
— O să-ți dai propria cumnată afară în stradă?
Acum înțelegeam.
Asta era pârghia.
Nu aveau niciun drept asupra apartamentului.
Dar mă puseseră într-o situație în care orice refuz putea fi prezentat întregii familii drept cruzime.
— Deci asta însemna „te aducem noi cu picioarele pe pământ”.
Marcela nu negă.
— Înseamnă că uneori trebuie să înveți că familia nu funcționează după actele tale de proprietate.
Radu interveni:
— Diana, te rog. Sunt sora mea și cumnatul meu. Nu vorbim despre niște străini.
— Tocmai de aceea trebuia să mă întrebi.
— Știam ce vei spune.
Replica lui schimbă totul.
— Poftim?
— Știam că vei refuza.
— Și atunci ai hotărât că soluția este să nu mă întrebi deloc?
— Am hotărât să-mi ajut sora.
— Cu casa mea.
— Cu casa în care locuiesc și eu!
Pentru prima dată ridicase vocea.
Marcela zâmbi satisfăcută.
— În sfârșit.
M-am uitat la ea.
— Ce anume vă bucură?
— Că fiul meu începe să-și amintească faptul că nu este chiriașul tău.
Radu se întoarse imediat.
— Mamă, nu despre asta este vorba.
— Ba exact despre asta este. De când v-ați mutat aici, ea îți amintește permanent că apartamentul este al ei.
— N-am făcut asta niciodată, am spus.
— N-a fost nevoie. Este suficient felul în care vorbești.
Telefonul lui Radu vibră.
Îl scoase din buzunar.
Privi ecranul și încremeni.
— Cine este?
— Oana.
— Răspunde.
— Diana…
— Răspunde.
A pus telefonul pe difuzor.
Vocea Oanei se auzi imediat:
— Radu, suntem jos. Cătălin a găsit loc pentru dubă. Cobori să ne ajuți cu cutiile?
M-am uitat la ceas.
Era sâmbătă.
Nu luni.
— Sunteți jos acum? am întrebat.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Diana?
— Da.
— Mama a spus că putem veni din weekend.
M-am întors spre Marcela.
Nu mai zâmbea.
— Sigur că a spus.
Radu închise ochii.
— Mamă, ai spus luni.
— Ce diferență fac două zile?
— Una foarte mare, răspunse el.
— Acum faci și tu teatru?
Soneria sună.
Nimeni nu se mișcă.
Apoi din nou.
M-am dus la ușă și am deschis.
Oana și Cătălin stăteau pe palier cu două valize și câteva cutii.
Oana zâmbi nesigur.
— Bună.
— Bună.
S-a uitat peste umărul meu.
— Mama nu ți-a spus?
— Mama ta mi-a spus acum câteva minute.
Oana se întoarse spre Radu.
— Mi-ai spus că Diana a fost de acord.
Am rămas nemișcată.
Radu păli.
— Nu. Eu am spus că voi vorbi cu ea.
Oana își întoarse capul spre Marcela.
— Mamă?
— Ce importanță mai are acum? Sunteți aici.
Oana își lăsă încet geanta jos.
— Pentru mine are.
Marcela își pierdu răbdarea.
— Dumnezeule, ce familie! Am încercat să rezolv o problemă și toți vă comportați ca niște copii.
— Nu, spuse Oana. Mi-ai spus că Diana ne-a oferit camera.
Marcela tăcu.
Cătălin o privi pe soția lui.
— Eu ți-am spus să luăm hotelul pentru două săptămâni.
— Și să aruncăm banii?
Marcela ridică vocea.
— Aveți aici trei camere!
M-am uitat la Oana.
— Dacă mi-ai fi cerut tu, probabil că te-aș fi ajutat pentru câteva săptămâni.
Marcela clipi.
— Atunci care este problema?
— Problema este că dumneavoastră n-ați vrut ajutor. Ați vrut să demonstrați că încă puteți hotărî ce se întâmplă în casa mea.
— Iar eu? întrebă Radu.
M-am întors spre el.
— Tu ai o problemă diferită.
— Știu.
— Nu cred.
Radu își scoase cheia din buzunar.
— Ba cred că tocmai am înțeles-o.
Se întoarse spre sora lui.
— Oana, îmi pare rău. Eu am pornit toată situația. N-ar fi trebuit să-ți promit nimic înainte să vorbesc cu Diana.
Marcela făcu un pas spre el.
— Să nu îndrăznești să-ți abandonezi sora pentru ea.
Radu se întoarse brusc.
— Nu o abandonez.
— Atunci spune-i să intre!
— Nu.
Marcela rămase cu gura întredeschisă.
Radu continuă:
— Eu am făcut promisiunea. Eu repar problema.
Și-a scos telefonul.
— Plătesc eu hotelul pentru următoarele două săptămâni. Mâine merg cu voi să căutăm o chirie. Dacă aveți nevoie de garanție, vă împrumut eu banii din economiile mele.
— Radu! izbucni Marcela. Ai bani de aruncat la hotel când există o cameră goală aici?
— Nu este camera mea de oferit.
Pentru prima dată în toată după-amiaza, Marcela nu găsi imediat un răspuns.
Dar nu cedă.
— Foarte bine. Atunci vino acasă cu mine.
Radu se încruntă.
— Ce?
— Dacă aici nu ai niciun cuvânt de spus, întoarce-te în casa în care ai unul.
Am rămas tăcută.
Acum alegerea era a lui.
Nu aveam de gând să-l salvez.
Radu se uită lung la mama lui.
— Acolo n-am avut niciodată un cuvânt de spus.
Marcela păli.
— Cum poți să spui asta?
— Pentru că este adevărat. Și tocmai am făcut cu Diana exact ce ai făcut tu cu mine ani întregi. Am decis pentru ea și m-am așteptat să accepte ca să nu iasă scandal.
— Eu te-am crescut!
— Și eu te iubesc. Dar asta nu îți dă dreptul să-mi conduci căsnicia.
Marcela își strânse geanta la piept.
— Dacă rămâi aici după umilința asta, să nu mă mai cauți.
Radu nu răspunse imediat.
— Nu vreau să rup relația cu tine. Dar nu voi veni după tine doar pentru că mă ameninți.
Marcela se uită spre Oana, așteptând sprijin.
Nu-l primi.
— Și pe mine m-ai mințit, mamă, spuse Oana. M-ai adus aici spunându-mi că Diana ne-a invitat.
— Pentru binele vostru!
— Nu. Ca să câștigi o ceartă cu ea.
Marcela își luă haina și plecă.
De data aceasta nimeni n-o opri.
Oana și Cătălin nu s-au mutat la noi.
Radu le-a plătit două săptămâni de cazare din banii lui și i-a ajutat să găsească un apartament mai mic, la câteva stații distanță.
Dar între mine și Radu lucrurile nu s-au reparat într-o seară.
În noaptea aceea i-am cerut cheia de rezervă.
Mi-a dat-o fără să protesteze.
— Nu pentru că apartamentul este al meu, i-am spus. Ci pentru că nu mai vreau să existe chei despre care eu nu știu.
— Înțeleg.
— Și mai este ceva. Dacă mai iei vreodată o decizie care afectează casa sau banii noștri și mă pui în fața faptului împlinit, nu vom mai discuta despre mama ta. Vom discuta despre căsnicia noastră.
Radu a dat din cap.
— E corect.
— Nu vreau să-mi spui că am dreptate. Vreau să nu mai faci asta.
— Nu voi mai face.
În lunile următoare a trebuit să-mi demonstreze.
Marcela a refuzat să vină la noi aproape trei luni.
Radu o suna, dar nu alerga după ea când îl amenința că „nu mai are mamă”.
Când îi cerea bani sau favoruri, discuta cu mine înainte dacă ne afectau pe amândoi.
Iar când, într-o duminică, Marcela a venit din nou la ușă, nu eu am fost cea care a stabilit limita.
Radu a deschis.
— Pot să intru? întrebă ea.
— Sigur.
Apoi se opri.
— Dar înainte să intri trebuie să știi ceva. Aici nu mai hotărăște nimeni în locul nostru. Nici tu. Nici Diana. Nici eu singur.
Marcela se uită la mine.
Nu și-a cerut scuze.
Nu devenise peste noapte alt om.
Dar a intrat fără comentarii.
Pentru mine a fost suficient ca început.
Nu pentru că îmi câștigasem războiul cu soacra.
Ci pentru că Radu înțelesese, în sfârșit, că problema nu fusese niciodată cine era stăpânul apartamentului.
Problema fusese dacă eram sau nu parteneri în propria noastră căsnicie.
Iar răspunsul meu devenise foarte simplu:
Ori hotăram împreună, ori nu mai construiam nimic împreună.