Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu a deschis gura, dar Valentina i-a luat-o înainte.
— Nu mai contează cine a promis. Alina se bazează pe noi.
— Nu pe „noi”, am spus. Pe mine.
— Doamne, Ira, sunt câteva ore pe zi!
— De la șapte și jumătate dimineața până după cinci sunt câteva ore?
Radu s-a apropiat.
— Putem încerca măcar o perioadă.
— Putem?
M-am uitat la el.
— Tu ești la serviciu până la șase. Mama ta tocmai a anunțat că s-a retras. Alina merge la muncă. Singura persoană care trebuie să-și schimbe viața sunt eu.
— Pentru că tu ai posibilitatea, a spus el.
— Nu. Pentru că voi trei ați decis că timpul meu vă aparține.
Valentina s-a ridicat brusc.
— Atunci spune direct că nu vrei să ajuți familia!
— Spun direct că nu voi crește copilul Alinei cinci zile pe săptămână.
— Și ce să facă Alina acum?
Acolo era, în sfârșit, problema adevărată.
Nu venise să mă întrebe. Venise să mă oblige, pentru că deja îi promisese fiicei ei.
— De ce i-ai promis înainte să vorbești cu mine?
— Pentru că nu mi-am imaginat că vei refuza!
— Atunci ai promis ceva ce nu puteai oferi.
Radu a lovit ușor cu palma în masă.
— Ajunge. Dacă tu spui nu acum, Alina are o problemă serioasă. Și-a schimbat programul tocmai pentru că mama i-a spus că Matei este rezolvat.
— Mama ta i-a spus.
— Și eu am confirmat, a răspuns el.
Am tăcut.
— Tu ce ai făcut?
Radu și-a trecut mâna peste față.
— M-a sunat Alina. Era speriată că mama se răzgândise. I-am spus să stea liniștită, că vorbesc eu cu tine.
— Adică i-ai confirmat că eu voi avea grijă de copil.
— Am crezut că vei înțelege situația.
— Fără să mă întrebi.
— E sora mea!
— Și eu sunt soția ta.
Soneria a sunat înainte să mai poată răspunde.
Valentina s-a uitat imediat la ceas.
— A venit.
— Cine?
Nu mi-a răspuns.
Radu s-a dus spre ușă.
Câteva secunde mai târziu, Alina a intrat în hol. Îl ținea pe Matei de mână și avea pe umăr un rucsac mic.
Când m-a văzut, a zâmbit obosită.
— Ira, îți mulțumesc. Serios. Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine.
N-am răspuns.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Ce s-a întâmplat?
M-am uitat la Valentina.
— Spune-i.
— Ira, nu acum, a intervenit Radu.
— Ba exact acum.
Alina și-a mutat privirea de la unul la altul.
— Să-mi spună ce?
Valentina a ridicat bărbia.
— Ira face nazuri. Spune că nu vrea să-l țină pe Matei.
Fața Alinei s-a schimbat.
— Cum adică nu vrei? Mama mi-a spus că ai acceptat.
— Eu am aflat acum douăzeci de minute.
Alina a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce?
— N-am acceptat nimic. Mama ta și fratele tău au decis în locul meu.
— Radu?
El și-a ferit privirea.
Pentru prima dată în seara aceea, Valentina nu mai controla încăperea.
Dar n-a cedat.
— Și ce rezolvăm acum dacă ne certăm? Alina trebuie să meargă luni la serviciu. Copilul trebuie să stea undeva.
— Mamă, mi-ai spus că ai vorbit cu Ira, a zis Alina.
— Pentru că eram sigură că va accepta!
— Mi-ai spus că a acceptat.
— Și ce voiai să fac? Să continui eu? Am șaizeci și doi de ani. Mi-am crescut copiii. Am dreptul la viața mea.
M-am uitat la ea.
— Exact.
S-a întors spre mine.
— Ce „exact”?
— Aveți dreptul la timpul dumneavoastră. La odihnă. La propria viață. Exact același drept îl am și eu.
Alina s-a așezat încet pe marginea unui scaun.
— Eu luni trebuie să fiu la opt la serviciu.
Nu mai era furioasă. Era speriată.
Și tocmai asta făcea situația mai grea.
Nu voiam să o pedepsesc pentru minciuna mamei ei.
Dar dacă spuneam da pentru că îmi era milă, însemna că metoda lor funcționase.
Radu a văzut ezitarea mea.
— Vezi? Despre asta vorbesc. Doar până găsește altă soluție.
— Cât?
— Nu știu. O lună, două…
Alina a ridicat privirea.
— Loc la creșă nu găsesc atât de repede.
— Trei luni, atunci, a spus Radu.
L-am privit.
În mai puțin de zece secunde îmi oferise deja trei luni din viață.
— Nu.
— Ira…
— Nu.
Valentina a izbucnit:
— Atunci ce propui? Că e foarte simplu să spui nu!
— Propun ca oamenii care au făcut promisiunea să rezolve problema.
Radu s-a încruntat.
— Ce înseamnă asta?
— Tu i-ai confirmat Alinei că va avea cine să stea cu Matei. Mama ta i-a promis. Atunci vă ocupați voi doi.
— Eu lucrez!
— Și eu.
A tăcut.
M-am întors spre Valentina.
— Iar dumneavoastră nu mai vreți să-l țineți cinci zile. Înțeleg. Dar asta nu înseamnă că cele cinci zile devin automat ale mele.
Alina și-a frecat fruntea.
— Pot să-mi iau două zile libere săptămâna viitoare. Poate vorbesc și cu tatăl lui Matei să-și schimbe programul pentru câteva zile. După aceea caut o bonă până găsesc loc la creșă.
Valentina a pufnit.
— Bonă? Să dai bani unei străine când ai familie?
Alina s-a întors spre ea.
— Mamă, ajunge. Problema nu este că Ira refuză. Problema este că tu mi-ai spus că acceptase.
Valentina a amuțit.
Radu însă nu.
— Foarte bine. Și dacă Alina nu găsește pe nimeni?
— Atunci găsiți altă soluție.
— Tot „voi”, „voi”, „voi”. Tu nu mai faci parte din familia asta?
M-am uitat lung la el.
— Ba da. Tocmai de aceea este grav că soțul meu a promis timpul meu fără să mă întrebe.
Radu a încercat să-mi spună că n-a vrut decât să ajute. Că nu anticipase că mama lui se va retrage complet. Că Alina era într-o situație dificilă.
Dar de data asta nu problema lui Matei era între noi.
Problema era că el considerase normal să decidă în numele meu și se supărase nu pentru că făcuse asta, ci pentru că eu refuzasem să execut decizia.
În următoarele zile, soluția s-a găsit fără ca eu să-mi abandonez serviciul.
Alina și tatăl copilului și-au împărțit câteva zile libere. Radu a lucrat două zile de acasă și a stat el cu nepotul pe care fusese atât de ușor să mi-l încredințeze mie. Valentina a acceptat să ajute o singură zi pe săptămână, iar Alina a găsit temporar o bonă pentru restul programului.
Brusc, când timpul și munca lor au intrat în ecuație, nimeni nu mai spunea că este „foarte simplu”.
Cu Radu, lucrurile nu s-au reparat într-o seară.
I-am spus clar că nu mai accepta în numele meu niciun serviciu, nicio obligație și nicio promisiune făcută familiei lui. Iar dacă pentru el asta însemna că nu sunt suficient de devotată familiei, atunci aveam o problemă mult mai mare decât cine stă cu un copil.
A înțeles că nu glumeam.
Valentina a rămas supărată multă vreme. Nu și-a cerut scuze și nici nu a devenit dintr-odată o altă femeie.
Dar n-a mai venit niciodată la mine cu sacoșele făcute și cu viața mea deja hotărâtă.
Iar Matei a continuat să vină la noi.
Uneori câteva ore într-un weekend, când eu și Radu eram de acord.
Alteori la joacă.
Ca nepot.
Ca musafir.
Ca un copil pe care îl primeam cu drag.
Nu ca o responsabilitate pe care altcineva o lăsase în bucătăria mea și hotărâse că, de a doua zi, îmi aparține.