Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a intervenit:
— Irina, nu începe.
— Nu încep nimic.
M-am dus până la bibliotecă și am deschis sertarul de jos.
Înăuntru se afla plicul pe care bunicul mi-l dăduse în ziua în care ieșiserăm de la notar.
Nu îl deschisesem atunci.
Îmi spusese să-l păstrez până după citirea succesiunii.
L-am pus pe masă.
Alina a privit imediat spre el.
— Ce-i ăla?
— Ceva de la bunicul.
Zâmbetul i-a dispărut.
Tata a făcut un pas spre mine.
— Ce ți-a dat?
Am desfăcut plicul și am scos documentele.
Alina s-a apropiat.
— Irina, ce sunt actele alea?
Am citit primul paragraf.
Apoi încă unul.
Și pentru prima dată de când intrase în casa mea, sora mea nu mai zâmbea.
Documentul nu spunea că vila îmi aparținea mie.
Din punctul acela de vedere, Alina avusese dreptate.
Bunicul îi lăsase vila.
Dar vila nu reprezenta nici pe departe toată averea lui.
Bunicul deținuse de peste treizeci de ani o firmă care administra mai multe spații comerciale și apartamente date în chirie în București și Brașov. Nu vorbea aproape niciodată despre bani, iar părinții mei presupuseseră mereu că afacerea fusese vândută treptat.
Nu fusese.
Cu două săptămâni înainte să moară, bunicul își pusese în ordine participațiile și mă desemnase pe mine beneficiara pachetului majoritar pe care încă îl deținea.
Alina s-a întins după document.
— Dă-mi să văd.
Am tras foaia înapoi.
— Stai puțin.
— Ce înseamnă “pachet majoritar”?
Tata nu mai privea spre mine. Privea documentele.
El înțelesese.
— Irina… firma bunicului mai există?
— Da.
Mama s-a întors spre tata.
— Ce firmă?
— Cea prin care cumpărase spațiile alea acum mulți ani.
Alina a râs scurt.
— Și ce? Niște magazine vechi?
— Nu chiar.
Le-am spus ce aflasem la notar.
Firma deținea șase spații comerciale și patru apartamente închiriate. Bunicul îmi lăsase mie participația lui majoritară și drepturile aferente.
Alina s-a așezat.
— Și mie mi-a lăsat doar vila?
— “Doar vila” valorează mai mult decât apartamentul meu, i-am spus. Nu cred că ai primit puțin.
— Nu asta întreb!
Mama s-a apropiat de masă.
— De ce nu ne-ai spus?
Am privit-o.
— Pentru că bunicul mi-a cerut să nu vă spun.
— De ce ar face tata așa ceva?
Am scos a doua foaie.
De data aceasta nu era un act de proprietate.
Era o declarație semnată de bunicul și autentificată odată cu celelalte documente.
Nu era lungă.
Explica suficient.
În ultimele luni de viață observase presiunile Alinei și ale părinților mei pentru modificarea succesiunii. Scria că dorește ca fiecare bun primit să rămână exact persoanei desemnate și că orice încercare de contestare trebuia analizată împreună cu documentele pregătite de notar.
Alina s-a ridicat brusc.
— Minciuni! Bunicul voia ca eu să am grijă de tot!
— De vilă, da.
— Eu am locuit cu el!
— Și eu am avut grijă de el.
Mama a intervenit imediat:
— Nu transformați asta într-un concurs.
Am privit-o surprinsă.
— Acum nu mai este concurs?
A tăcut.
Alina a început să se plimbe prin sufragerie.
— Contest actele.
— E dreptul tău.
Răspunsul meu a enervat-o și mai tare.
— Crezi că mă sperii? O să demonstrăm că bunicul nu mai era în toate facultățile mintale când a semnat.
Atunci tata a ridicat capul.
— Alina, oprește-te.
— De ce?
— Pentru că exact asta ne-a spus notarul să nu facem până nu vedem toate actele.
S-a făcut liniște.
M-am uitat spre el.
— Ce notar?
Tata a realizat prea târziu că spusese mai mult decât voia.
Alina s-a întors spre el.
— Tată!
— Ce se întâmplă? am întrebat.
Mama s-a așezat încet pe canapea.
În cele din urmă, tata a recunoscut.
Cu câteva săptămâni înainte de moartea bunicului, Alina încercase să-l convingă să-i dea o procură mai largă pentru administrarea proprietăților.
Bunicul refuzase.
După moartea lui, familia prezentase totuși notarului o copie a unei procuri mai vechi, susținând că aceasta demonstra intenția bunicului ca Alina să administreze întreaga avere.
— Ați făcut ce?
— Nu am falsificat nimic! a izbucnit Alina. Procura exista.
— Dar nu spunea ce ați pretins voi că spune, a răspuns tata.
Alina s-a întors furioasă spre el.
— Acum dai vina pe mine?
Și atunci conflictul s-a mutat pentru prima dată de la mine între ei.
Mama îl acuza pe tata că acceptase ideea Alinei. Tata spunea că Alina îi asigurase că totul fusese discutat cu bunicul. Alina striga că părinții o susținuseră până cu cinci minute înainte.
I-am lăsat să vorbească.
Apoi am strâns documentele.
— Plecați.
Mama s-a oprit.
— Irina, suntem părinții tăi.
— Știu.
— Atunci nu ne poți da afară pentru o ceartă despre bani.
— Nu vă dau afară pentru bani. Vă rog să plecați din casa mea pentru că ați venit aici să mă umiliți când erați convinși că eu nu primisem nimic.
Niciunul n-a răspuns.
Alina a luat mapa cu actele vilei.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Nu se termină aici.
Și de data aceea s-a ținut de cuvânt.
A contestat actele.
Numai că demersul ei a produs exact ceea ce bunicul anticipase: notarul și avocații au pus pe masă întregul dosar al ultimelor luni, inclusiv refuzul expres al bunicului de a-i acorda Alinei control asupra celorlalte bunuri.
Au apărut mesajele.
Solicitările repetate.
Discuțiile despre procură.
Și declarația lui scrisă că nu dorește ca nimeni să poată modifica după moartea lui împărțirea pe care o stabilise.
Alina a păstrat vila, pentru că bunicul chiar i-o lăsase.
Eu am păstrat ceea ce îmi lăsase mie.
Nu i-am luat nimic.
Dar nici nu i-am dat nimic din partea mea ca să “păstrăm familia unită”, așa cum mama mi-a cerut după ce a înțeles cât valorau participațiile.
Câteva luni mai târziu, tata a venit singur la mine.
Nu mi-a cerut bani și nu mi-a cerut să renunț la nimic.
— Am venit să-ți spun ceva ce trebuia să-ți spun de mult, a zis. Faptul că tu te-ai descurcat singură nu ne dădea dreptul să-ți dăm mereu mai puțin.
A fost singura scuză pe care am acceptat-o.
Cu Alina lucrurile au rămas reci.
Iar vila bunicului?
Este și astăzi a ei.
Exact cum și-a dorit.
Doar că în ziua în care a venit în apartamentul meu să-mi spună că ea câștigase și eu pierdusem, sora mea nu înțelesese un lucru foarte simplu:
Bunicul nu ne pusese niciodată să concurăm.
Noi fuseserăm cele care transformaserăm moștenirea într-un concurs.